Cu dicționarele pe masă

Constantin CĂLIN

N-am scăpat nici de Paști de discuții despre „lustrație”. Pentru foarte mulți cuvîntul acesta e nou, dar, surprinzător, nimeni nu s-a obosit să-l explice. Nu-i exclus, prin urmare, ca anumiți inși să-l asimileze cu „lustruire”, așa cum contemporanii lui Caragiale asimilau pe „moratoriu” cu „murături”: „legea de murături”! De altfel, chiar și cine are un DEX („Dicționarul explicativ al limbii române”) în casă, n-o scoate ușor la capăt, căci, în prima ediție, din 1975, „lustrație” nu figurează, cum nu figurează nici în dicționarele de dinainte de acesta. Am verificat în I.-A. Candrea și în L. Șăineanu, și nu-i. Se găsește abia în „Dicționarul de neologisme” (1978) al lui Florin Marcu și Constant Maneca. Nu cred însă că aceștia l-au descoperit într-un text original, ci în vreo traducere.
„Lustrație” e un neologism care evocă practici antice: de purificare, de ispășire a păcatelor. în Roma antică, lustrați erau copiii cînd li se punea numele, bărbații („lustravit viros”), pătați nu o dată de sîngele dușmanilor, lustrate erau ogoarele, zidurile etc. Latinescul „lustratio” era întrudit cu „lustrum” și „lustro”. Acesta din urmă provenea din „luo”, care însemna „a spăla”. Pentru această activitate, românii au moștenit un cuvînt apropiat ca formă, „lavo”, ce l-a dat pe „lăut”. „Lăutul”, adică spălatul pe cap, se făcea odinioară, cînd nu intrasem încă în epoca șampoanelor, cu o apă specială (apă de ploaie sau leșie) și într-un vas numit „lăutoare”. Rezultatul era adesea vizibil, așa că atunci cînd cineva ieșea din casă cu părul îngrijit și cu tenul roz se zicea că „parcă acum îi ieșit/ ieșită din lăutoare”. De regulă, acest gen de frumusețe era apanajul copiilor și tinerilor.
în titlul unei legi, „lustrație” sună, desigur, mult mai bine decît „spălat de păcate” sau „lăut”. „Legea lăutului” sau „Legea spălatului de păcate” ar fi, de la început, comică. De aci încolo, însă, lucrurile se complică politic. Dacă aș fi întrebat ce e „Legea lustrației”, aș spune că e expresia combinației a două sentimente: sentimentul de frustrare al unor inși care, din varii motive, n-au ocupat funcții de conducere înainte de 1990 și sentimentul de neputință al unor inși mai verzi în buletin care au parvenit la funcții după această dată, dar văd că nu pot desțeleni treburile. Pe scurt, un amestec de ciudă și neputință! Țara e bolnavă rău și ei nu reușesc nicidecum s-o însănătoșească. Ivită din exasperare, legea lor seamănă cu apelul la popă pentru maslu, extrema onctio. în loc de operații și medicamente, – uleiuri sfințite și agheasmă, dar nici astea autentice.
Nu discut aci cine sînt legiuitorii. Mă mir însă că vor să fie și popi și doctori, ceea ce-i exagerat în timpurile actuale. Pentru cei cu memoria intactă, textul lor conține refrene vechi: din „Proclamația de la Timișoara”, din discursul despre morală al CDR, din „filozofia” așa-zisei „societăți civile”. El reia, sub o denumire mai puțin ofensatoare, ideea „exorcizărilor” și „evanghelizărilor”, lansată imediat după „revoluție”. Ca reporter, am asistat la unele din aceste acțiuni: predici (neîndoielnic, interesante) ținute de misionari instruiți, străini și obnovlenii și stropiri cu agheazmă făcute de popii noștri. Au fost ele niște remedii eficace? Au dus la îndreptări ale conștiințelor? Certamente, nu. Predicile s-au uitat, agheazma s-a uscat. „Ciocoii vechi” și „ciocoii noi cu bodyguard” și-au continuat fără pic de rușine „opera”.
Asemănată de unii și cu o „dosariadă pe dos”, „lustrația” preconizată de cîteva persoane cu „principii” din D.A. și PIN e, după mine, o tulburare a apelor, o încercare inoportună de segregare a societății. Mă îndoiesc sincer de inteligența celor care au conceput-o. Logic, dacă luăm lucrurile în literă, ei înșiși ar trebui să se supună procesului de „lustrație”. Reamintesc că aceasta se făcea o dată la cinci ani, la sfîrșitul fiecărei „perioade lustrate”. (în democrații, alegerile țin loc de „lustrație”). Și ca să închei în manieră filologică, așa cum am început, voi adăuga că latinescul „lustrum” (care a devenit în românește „lustru”, cu pluralul „lustri”, neologism atestat încă de la începutul literaturii moderne) înseamnă „cinci ani”. Din cîte știu, inițiatorii „Legii lustrației” sînt mai vechi de atît în politica mare, înaltă. Așa că, săriți primii în baie, copii! Voi chiar n-aveți nimic de expiat?cum nu figurează nici în dicționarele de dinainte de acesta. Am verificat în I.-A. Ca

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!