Cap limpede

Trăpaș sau gloabă?

Mihai BUZNEA

Cîndva, pe la începuturile gazetăriei mele, unul dintre reporterii notorii ai acelor timpuri, Ioan Nichituș, îmi spusese o vorbă rămasă la fel de actuală și astăzi: ascultă la mine, ca să știi cum să te comporți; orice redacție – mare sau mică, e alcătuită din cai de rasă cu glezna subțire, dar și din cai cu copita mare, zdravănă. ânțelegi, cred, despre ce este vorba în propozițiune: redactorii. Cei dintîi scriu finesuri, articolele lor dau substanță, culoare, eleganță, personalitate, spre deosebire de „caii ungurești”, care sunt buni de ham, au putere, trag căruța la deal. Și unii, dar și ceilalți, sunt la fel de necesari și utili. Vor fi, desigur, și alergători pe lîngă ham, pe ăștia să-i lași în pace; nechează mult, uneori mușcă, dar nu produc decît zgomot; ca-n „punguța cu doi bani”, cu cocoșul și găina…
Adevăr care nu se negociază, anii petrecuți de-atunci prin redacții confirmîndu-mi aprecierile mai-vîrstnicului meu coleg, obligat să se retragă, din păcate, din gazetărie tocmai cînd ar fi avut mai multe de spus, din cauza epurărilor politice de la sfîrșitul anilor ’50. El era unul dintre caii rasați, cu glezna subțire, dar și cam prea focos la expresie. Și deranja…
Redacția băcăuană din martie 1968 nu făcea excepție de la regula celor doi trăpași. în primul rînd, redactorii erau incredibil de tineri – media de vîrstă – sub 30 de ani, foarte puțini peste, dar majoritatea (între care mă număram și eu) cu vechime respectabilă în ale condeiului – șase, opt, chiar 12 ani. Combatanți consacrați pe frontul scrisului, organizați ca la armată pentru a putea mărșălui în cadență pe ogorul literelor de plumb fără a se călca sub tălpi. Cum se numeau aceștia? Dumitru Mitulescu – redactor-șef, secondat de adjunctul Aureliu Ganea, flancați de secretarii de redacție Nicolae Cozma și Constantin Pirnoiu. înaintași „la ham” erau Gheorghe Jămneală, Carol Curteanu, Maria Rusu, Toma Dudău – șefii secțiilor Cultură, Cetățenești, Politică, Economie – pentru ca, aliniați în spatele lor, să „tropăie” redactorii: Măndica Mardare, Aurel Stanciu, Sava Istrate, Mihai Buznea, Constantin Nancu, Rony Căciularu, Eleonora Ciocan, Cornelia Platon, Valeriu Traian, Nicolae Lungu, Gheorghe Dănilă, Vasile Galavan, Constantin Lupu. Alți doi – Eugen Verman și Cornel Drăgulescu, erau plecați la studii, urmînd să ni se alăture după patru ani. Astăzi, după 38 de ani de la momentul invocat, doar trei dintre cei enumerați mai au curajul să chinuie hîrtia și condeiul: subsemnatul, Ștefan Olteanu și Eugen Verman. O, tempora!, fugit ireparabile… Anii au alergat și pas de-i mai prinde din urmă! Vorba poeților noștri: „Au trecut vremile, vîrstele, orele,/ Fetele zvelte și horele;/ Au trecut porumbeii în zbor/ Pe deasupra lor” (Arghezi); sau: „Trec anii și zilele-n goană/ Și-n zbor săptămînile trec…” (Topârceanu).
Au trecut și peste noi, de ce n-aveau să treacă?! Cu lungi și grele deplasări pe teren, dar și cu nopți interminabile, chinuitoare, cînd telexurile ne țineau sclavi așteptînd să vină „comunicatul important”; cu ședințele de machetă de la orele 10.00, dar și cu bancurile despre și cu eroul nostru național, Bulă. Aveam și noi trăpașii, dar și gloabele înhămate la aceeași căruță, dar nu e în rostul meu să le numesc care erau de-un fel și care de altul. Fiecare se credea „cel mai”, gîndind, dar fără să o spună. Colectiv „frumos”, de altfel. Puține răutăți și multă afecțiune colegială. Dispuși permanent să ne ajutăm, ori de cîte ori apărea nevoia. Deschiși și sinceri. Ceea ce nu prea se mai vede astăzi. Orgoliile apăreau, se manifestau doar pe plan profesional: care să aducă subiectul cel mai „fierbinte”; cum să-l scrie mai atractiv. Interesați de binele celuilalt nu doar prin atitudini și declarații de complezență, ci implicîndu-se afectiv și efectiv. Toate acestea ne induceau sentimentul de forță venită din încrederea reciprocă. Echilibrau. Știința de a pedala pe un cablu suspendat de pe care te puteai prăbuși oricînd dacă nu erai „orientat”; între compromisul de a răspunde unor comenzi politice și propria conștiință de gazetar și de cetățean. După principiul „ne quid nimis” (nimic prea mult!). Era rețeta reușitei. Acesteia îi datorăm, de altfel, totul…estau doar pe plan profesional: care să aducă subie

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!