Reabilitarea cărții

Spirit și pasiune

Studii recente pe tema apetitului la cultură, în general, și a lecturilor din operele marilor clasici ai literaturii naționale și universale – în special -, relevă o situație îngrijorătoare: pasiunea pentru citit a coborît la cote inimaginabil de mici, pe fondul ascensiunii internetului, dar mai ales al indiferenței față de cuvîntul tipărit pe suport clasic. Spus la modul direct: se citește foarte puțin. Este necesară o reabilitare a cărții?, se întreabă unul dintre colaboratorii noștri. Pentru ca tot acesta să răspundă: indiscutabil! Altfel riscăm să pierdem una dintre cele mai frumoae, dar și cele mai profitabile pentru spirit – pasiunea și respectul față de cartea adevărată. Pledoaria pe care ne-o trimite este edificatoare. Citiți-o odată cu noi și ne veți da dreptate:

Trăiri nostalgice?

„Orice activitate umană este, în ultimă instanță, tributară cărții. întregul Univers, cu trecutul și prezentul lui, poate fi citit, studiat și trăit din fotoliu… Și, în sfîrșit, oricare i-ar fi calea, cartea își găsește destinatarul. Spiritul și litera, forma și conținutul stabilesc acea relație de la om la om prin care fiecare primește după nevoi și dă după posibilitate. Fiecare carte ne îndeamnă la exigență, făcîndu-ne pe fiecare mai buni. După o vorbă veche, cartea este cu adevărat acea <> care apropie peste spațiu și timp pe cel care caută de cel care descoperă, oglindă în care licărește o speranță de viitor. De la cea mai luminoasă pînă la cea mai obscură, orice carte este produsul unei necesități (…); După nevoile sociale, ea poate fi un articol de mir sau de larg consum. De la pietroglife la microfilm, mesajul scris a cunoscut un număr considerabil de forme (…); Prietenă sau dușman, cartea are toate calitățile unei persoane morale. Această complexitate ține de faptul că, în ciuda aparențelor, litera sa este vie și esența sa se confundă cu viața însăși: ea înglobează toate bogățiile și totodată poartă toate contradicțiile. Creată de om, ea reflectă universul și pune în mișcare lumea” (l-am citat pe Albert Flocon – „Universul cărților”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1976). Și tot în aceeași idee citez un alt mare condeier, de astădată român: „Lucrarea de față (…) își propune să ofere date esențiale legate de apariția și evoluția marilor civilizații și culturi câte popoare există; (…) civilizație înseamnă totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora omul se adaptează mediului (fizic și spiritual), reușind să-l supună și să-l transforme, să-l organizeze și să i se integreze. Tot ceea ce aparține orizontului satisfacerii nevoilor materiale, confortului și securității înseamnă «civilizație». Cultura include în sfera ei atitudinile, actele și operele limitate la domeniul spiritului și al intelectului (…); în felul acesta, sferei culturii îi aparțin: datinile și obiceiurile, credințele și practicile religioase, ornamentele și divertismentele, operele de știință, filozofie, literatură și muzică, arhitectură, pictură, sculptură și arte decorative sau aplicate. în tot decursul istoriei interrelația civilizație – cultură s-a afirmat frecvent, comunicarea între ele urmărind idealul realizării plenare a omului, a vieții și a comunității umane…” (Ovidiu Drîmba – „Istoria culturii și civilizației”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1984).
S-ar putea ca rîndurile ce urmează să fie taxate ca trăiri nostalgice; dar, confruntați cu probleme dintre cele mai felurite în vremurile acestea tot mai accelerate pe spirala vieții, sperăm să se găsească măcar puțini cititori, cunoscători, care să concluzioneze: așa a fost!; așa este!
Pentru copiii care în urmă cu șase decenii aveau doar cîțiva anișori rămîne de neuitat cum prin solemnitatea sfintelor liturghii dată de evlavie, obiecte de cult, lumînări, tămîie, busuioc răzbate amintirea evangheliei în frumoasa-i ferecătură, ca și a celorlalte cărți bisericești; și educatoarea și învățătoarele din sat aveau cărți. La învățător am văzut pentru prima dată o bibliotecă, printre cărțile de pe rafturi fiind: „Istoria românilor în chipuri și icoane” – de Nicolae Iorga; cartea conținea chipuri de voievozi, icoane și biserici mult mai mari, mai falnice și mai bogate decît cele două pe care le văzusem în sat; apoi – „707 zile” – pare-mi-se tot de Nicolae Iorga; „Cartea omului matur” – un fel de almanah ce conținea și plugușorul, din care băieții mai mari ne citeau învățîndu-ne: „Iarnai greaomătul mare,/ Semnebuneanulare…”.
Așa era pe atunci, învățam unii de la alții auditiv, numai după ce am mers la școală am aflat că nu știam ce spuneam, că „anulare” înseamnă două cuvinte puse în poziție inversată, pentru rimă. în satul nostru cei mici mergeau cu plugușorul cu o seară înainte de cea știută, darurile însemnînd în principal mere, nuci, colăcei; ici-colo cîte un bănuț; numai că, uneori, ne aventuram și pe seara celor mari, ceea ce se mai întîmpla și cu cîte o chelfăneală. în casele cu cărți ne comportam cu un plus de sfioșenie, trebuia să ne făurim „cei șapte ani de-acasă”. (Va urma) (Corneliu CRISTEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!