Europo, venim!

Păcatul ancestral

Val MĂNESCU

Cînd am ucis pentru prima oară cred că aveam vreo cinci ani. Am făcut-o mai mult din spaimă decît din sadism. Dădea din picioare ca apucatul, doar-doar o scăpa din strînsoare. L-am lipit de gardul lui Ichim și i-am înfipt cu putere în spate, printre elitrele chitinoase, un ac de siguranță care i-a perforat abdomenul. Continua să se zbată. Brusc mi s-a făcut frică și mi s-a năzărit că nenumărații lui frați i-ar putea sări în ajutor. Am luat un bolovan și l-am lovit pînă cînd n-a mai rămas din el decît un lichid albicios în care pluteau fragmente maro de tegument cuticular. Cred că am țipat de emoție și de scîrbă. A apărut, ca din senin, maică-mea, mai speriată ca mine. Mai întîi m-a mîngîiat, apoi m-a altoit părintește la fund, ca să țin minte să nu omor niciodată o vietate, nici muscă, nici cărăbuș, că drept de viață și de moarte asupra a tot ce mișcă pe pămînt numai Dumnezeu are. Poți să faci tu un cărăbuș? Numai ce poți face tu ai voie să distrugi, băiete! Altfel, e mare păcat.
Cu altă chelfăneală m-am ales, nu mult după asta, cînd am adus acasă un briceag cu mîner argintiu în formă de peștișor. Îl găsisem în iarbă, dar briceag ca ăla nu avea decît Nicu Pașcu. I-l cumpărase taică-su, ceferist, de la Focșani, și el era tare fudul, pe de o parte pentru că taică-su era singurul tată de pe strada noastră care știa să pornească o locomotivă cu aburi, iar pe de alta – cu tăișul cuțitașului atîrnat mereu la brăcinar. Cînd rămînea fără săgeți la arc era singurul dintre noi care și le putea face repede din draniță sau din ramuri de salcie. Toți visam să ne facem mari și să ajungem la Focșani, să ne cumpărăm și noi bricege-peștișori și să mergem ca Nicu pe mijlocul străzii, bălăngănindu-le de lănțișorul legat la curea. Și să ne facem săgeți, oricît de multe, de cîte ori am fi avut chef. Trebuie spus că acum cincizeci de ani Focșaniul era cam la fel de departe cum e acum Parisul de Bacău.
Am ținut briceagul ascuns și am dormit cu el sub pernă. M-am trezit de vreo cîteva ori și-am verificat dacă mai era acolo. A doua zi l-am înfipt în pămînt de un milion de ori, am aruncat cu el la țintă, mi-am sculptat o bîtă dintr-un lemn de brad, mi-am făcut douăzeci de săgeți, am săpat o groapă pentru bilele de sticlă și mi-am scrijelit numele pe o scîndură din gardul din fundul grădinii. După fiecare întrebuințare îl ștergeam cu batista și mîngîiam solzii strălucitori ai prăselelor. Era briceagul meu. Aveam briceag!
La masă, l-am scos din buzunar să tai pîinea. Io-te ce-am găsit eu pe deal! – am murmurat mai mult pentru mine. Soră-mea a uitat să mai înghită. Taică-meu s-a uitat pe sub sprîncene, a terminat de mestecat și-a zis: „I-ai furat briceagul lui Pașcu! Bravo ție, mă nelegiuitule! Băiatul meu e hoț! Asta am crescut eu la casa mea: un hoț, să mă facă de rîsu’ lumii!” M-a altoit, mi-a desfăcut nervos carabina lanțului de la brîu și mi-a îndesat obiectul de metal în mînă: „Acu’ te duci, îi dai băiatului cuțitul înapoi și-i spui iartă-mă, auzi, nu pleci de-acolo pînă nu-ți iartă păcatul!” De bucurie că și-a recuperat peștișorul Nicu m-a iertat pe loc. A zis că sînt cel mai bun prieten al lui pe viață și-a vrut să ne facem frați de sînge ca-n Huckleberry Finn. Numai că eu n-aveam nici un chef să-mi văd izvorînd sîngele și i-am zis să amînăm ritualul pînă după Paște, că eram în post. Iar el a pierdut briceagul la cîteva zile, definitiv. Între timp, descoperisem în pod o Carte de Cetire din anii douăzeci, plină cu pilde legate de cele zece porunci biblice. În paralel, Vică Paisa îmi furniza fascicole din colecția Povestirilor științifico-fantastice, alt orizont excitant al imaginației.
Oscilam între concretul imaginar al viitorului și credința în autoritatea supremă a creației divine. Mîncam marmeladă sau halva cu pîine neagră și învățam să joc șah cu Costel Bobeică. Apoi am primit cu mîndrie cravata roșie de pionier.
Cu timpul mi-am dat seama că, deseori, o minciunică face mai bine decît adevărul. Învățam, din mers, viața. De la cei mari. Bunica îmi tot spunea că e foarte hrănitoare marmelada. Profesorul Alexandrescu m-a învățat să suflu în trompetă cele trei marșuri pionierești, obligatorii pentru demonstrația de 1 Mai. Dacă nu le știai, nu erai om. Prin liceu adoptasem amuzat butada: eu nu sînt mincinos, pentru că nu spun minciuni inutile. Ca orice adolescent, mă grăbeam să fiu bărbat și pufăiam din țigară în pauze, trăgeam cîte o votdcuță după ore, îmi poftea trupul după dragoste muierească. Păcătuiam nonșalant, mai mult cu gîndul, și mi se părea că n-am să fiu niciodată pedepsit pentru asta.
La organizație, americanii erau niște ticăloși, sovieticii erau deștepți și umani. Numai că americanii aveau Corvette Sting Ray frumos și Cadillac Eldorado alb, iar rușii aveau Volga neagră și Moskvici urît. Din Est venea lumina corurilor revoluționare alb-negru; din vest, Elvis era vesel color la Acapulco și se săruta panoramic pe gură cu iubita lui. Apoi ni s-a administrat nechezolul din Codul eticii și echității socialiste, impunîndu-ne în fals sfințenia ideologică. Dogma din noua biblie stabilea că noi sîntem bunii și capitaliștii sînt răii, iar noi ne întrebam mereu cum naiba, dacă la noi e atît de bine și la ei atît de rău, de ce la noi e atît de rău și la ei atît de bine?

Nu știu de ce, dar am senzația că de cîțiva ani plătim facturile nelegiuirii: pentru cincinale și revoluție, pentru Bancorex, inundații, Iliescu, mineriade, molime, Cernobîl, Cîntarea României, Năstase, Vîntu, Băsescu, Becali, și pentru alte și alte catastrofe pe care le-am declanșat în timp, oridecîteori am luat în deșert legile sfinte ale onoarei, cinstei și respectului, ca niște oameni fără Dumnezeu, dintr-o țară fără Dumnezeu.iul era cam la fel de departe cum e acum Parisul de Bacău.
Am ținut briceagul ascuns și am dormit cu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!