Varietăți critice

Ceva despre bună-creștere și cinste

Constantin CĂLIN

Problema pusă de Nae Ionescu în textul de mai jos mă preocupă dinainte de a-l fi citit. „Buna creștere – declara undeva ziaristul filozof – e un lucru la care mai ales țin; cînd e vorba de alții. Căci de la o vreme, cînd începi să simți legăturile cu ceilalți oameni ca o obligație, oamenii binecrescuți sînt cei dintîi dintre «relațiile» tale. Pe ce alta ai alege? Pe inteligență? Se poate. Eu prefer totuși pe cei binecrescuți. Căci dacă e vorba de unul inteligent… îl iau pe Platon; care e mai deștept și decît mine”. Preferințele mele merg în aceeași direcție. Cei binecrescuți mi s-au impus mereu. I-am ascultat sau i-am privit cu cea mai mare atenție. Buna lor creștere a fost o șansă de a-i înțelege și un regulator al propriului meu comportament. Paradoxal, sînt oameni cărora le-am cerut cel mai puțin, dar față de care mă simt totuși dator.
O alegere asemănătoare cu a autorului „Rozei vînturilor” fac și atunci cînd e vorba de inteligență. Dacă am nevoie de cineva, optez pentru cei din bibliotecă: nu Platon, ci alții, vechi și moderni. Cu ei mă împac mai bine decît cu așa-numiții „directori de conștiințe” contemporani. Căci eu caut semnificații și sugestii, nu îndrumări și directive. Nu pot să explic pe de-a-ntregul acest atașament. Pur și simplu, chestiunea ține de obișnuință și de încredere. E posibil ca la mijloc să fie și un motiv psihologic: autoritatea clasicilor nu-mi afectează libertatea, pe cînd cea a contemporanilor mi se pare constrîngătoare. Uneori, – o formă de dictatură.

Fără legătură directă cu cele de mai sus, mă întreb: e mai ușor azi, oare, să fii cinstit, decît ieri? Adică să nu furi, să nu minți, să nu denigrezi etc. Hoții de ieri își justifică rapacitatea prin penuria existentă atunci în diverse domenii. Furau, chipurile, siliți de nevoie. Mincinoșii, la rîndul lor, mințeau pentru că nu puteau spune adevărul. Cum? Lăudînd, nu la modul banal, ci cu hiperbole. însă ceea ce spuneau – pretind acum – era totdeauna departe de ceea ce simțeau. Strigau, ca-n cunoscutul banc, „Ura!”, dar ura era în fundul inimii lor. Iată-i, prin urmare, victime ale „regimului”. Să admitem! Cum poate fi motivată, însă, azi prezența acelorași defecte într-un număr și mai mare? Logic, noua economie ar fi trebuit să încurajeze munca și să elimine hoția. Libertatea ar fi trebuit să pună capăt minciunilor propagandistice și de alt gen. Suspiciunea statului față de cetățean și duplicitatea acestuia în raport cu statul ar fi trebuit să dispară. Nu s-a întîmplat așa; dimpotrivă. într-o economie dezmembrată, trasă în subteran, „căpușată” nemilos, hoția a proliferat ca mucigaiul pe pereții umezi. Adevărurile despre „starea națiunii”, „revoluție”, „tratate externe” etc. au fost, nu o dată, distorsionate într-un joc funambulesc de afirmații și dezmințiri. Manifestările de duplicitate continuă. „Turnătoria” a devenit armă politică și reflex gazetăresc. Dacă în ultimii șaisprezece ani unele dintre laboratoarele științifice s-au închis, laboratoarele de diversiuni lucrează din plin și prosperă. Dezinformarea, pînda, șantajul, ba chiar și crima sînt la ordinea zilei.
în fața unor atare fenomene, prezentarea lor ca reminiscențe ale „regimului” trecut mi se pare falsă, idioată, o expresie stereotipă, un clișeu pervers. E uimitor că mai sînt inși care, în loc să privească realitatea în față, o acceptă. Eu cred că moralitatea, ca și talentul, ține mai mult de natura indivizilor, decît de regimuri. Ea nu e atributul vreunei clase sociale, vreunui partid, vreunei profesii. Cercul ucenicilor lui Iisus a dat, de pildă, nu numai apostoli și martiri, ci și un trădător. E drept, unu la șaptezeci. în societățile moderne, proporția e adesea inversă: șaptezeci de răi la un bun. Deși asemenea cifre s-ar părea că mă contrazic, continuu să susțin că moralitatea e înnăscută, ereditară, semnul unor firi echilibrate, armonioase. Dar, desigur, nu ne naștem cu toții cinstiți (cum nu toți avem ochi de o singură culoare), și nu toți cei care se nasc cinstiți rămîn cinstiți. Exact, diferența n-o știm niciodată. Cui atribuim pierderile, eșecurile? Cel mai simplu e să dăm vina pe „mediu”, pe „epocă”. Acest determinism e valabil doar pînă la un punct. Aș observa că, nu întotdeauna acolo unde moralitatea e un obiectiv, ajunge să devină și normă. La urma urmelor, ce poate „mediul” („regimul”)? Trei lucruri: să selecteze, să stimuleze și /sau să limiteze. Dar „mediul” nu poate să creeze calități acolo unde nu sînt. Nu poate să pună caracter într-un suflet de lichea, eroism într-un laș, fermitate într-un oportunist ș.a.m.d. „Mediul” explică mai curînd slăbiciunile umane decît însușirile bune: un mediu exigent la critică, un mediu permisiv le flatează. Acum, noi trăim într-un mediu laxist, fără preocupări de pedagogie socială, care tratează cu superficialitate chestiunile de educație. Am crezut, eronat, că „democrațiile” sînt etice. Nu e așa. De altfel, a noastră a și fost etichetată, de la început, ca „originală”. în ea, ideea de cinste și cea de responsabilitate sînt încă difuze.i și directive. Nu pot să explic pe de-a-ntregul acest atașament. Pur și simplu, chestiunea ține de

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!