Cei mai simandicoși hoți

Constantin CĂLIN

„Niciodată nu s-a vorbit atîta de plagiate ca în zilele noastre”. Această frază ar putea fi atribuită unui publicist român din 2006. Aparține însă unuia francez din 1922. Actuală atunci, tema plagiatului e actuală și azi, aproape pretutindeni.
E adevărat, se vorbește despre plagiate, dar puțini știu să le definească. Etimologia cuvîntului nu prea ne ajută. Latinescul „plagium” însemna „crima de a smomi și ascunde robii altuia”. Cînd și cum s-a ajuns la sensul figurat e greu de spus. Deși veche, chestiunea plagiatului prinde contur abia în epoca modernă, o dată cu însăși ideea de scriitor. înmulțindu-se, scriitorii se văd nevoiți să-și apere „proprietatea literară” de confrații mai iuți de mînă, care pot să le „smomească” ideile și să le ia subiectele. Ca toate definițiile, și cea a „plagiatului” merge de la complicat la simplu. Complicată, mai exact pedantă, e, de pildă, definiția pe care a dat-o (cînd discuțiile erau abia la început) istoricul literar francez Charles Nodier (1780 – 1844): „acțiunea de a extrage dintr-un autor (îndeosebi modern și național ceea ce agravează delictul) fondul unei opere de invenție, dezvoltarea unei noțiuni noi sau încă rău cunoscute, forma (le tour) uneia sau a mai multor idei”. Simplă ca un fir de ață e cea dată de Sindicatul croitorilor parizieni: „A copia înseamnă a fura”. Cineva a avut simpatica inspirație să le alăture, atrăgînd în acest fel atenția asupra acesteia din urmă.
De ce fură plagiatorii? Evident, nici de foame, nici de sete. Plagiatul seamănă mai curînd cu furtul unor pene de păun decît cu al unei pîini. El intră în categoria „furturilor speciale”, cu autori care speră să rămînă necunoscuți. Hoții de pîine fură din necesitate, plagiatorii din vanitate. Primii se ascund, ceilalți se afișează cu ostentație, convinși că „crimele” lor sînt perfecte. Pentru ei, plagiatul e o escrocherie subtilă, o „artă”, executată printr-o combinație de virtuozitate și precauție. Aidoma țiganilor, plagiatorii nu fură de la cei din apropierea lor. în felul acesta se cred liberi de orice suspiciune și-și etalează cu nonșalanță „marfa”. Dacă au ghinionul să dea peste cumpărători pricepuți și curioși, gata să-i dibuiască proveniența, schimbă foaia, devin cinici, impertinenți, agresivi, o dau pe pamflet, îi umplu de sarcasme, ba uneori cer și „daune-interese”. Vorba cu „Hoțul care strigă «Hoții!»” pare pentru ei inventată.
Dacă nu mai devreme, în fața vreunui judecător, hoții de pîine își mărturisesc la ultima împărtășanie păcatul. în schimb, plagiatorii trec cu el „dincolo”, fără remușcări. Iar unii chiar au șansa să rămînă veșnic necunoscuți ca hoți. Poliție literară nu există. Cine, totuși, îi descoperă? Bineînțeles, cei ce citesc: vreun profesor, vreun critic și istoric literar, dar trebuie adăugat: întîmplător, nu în urma unui program de vînătoare. întîmplarea e, însă, un mare regizor: cîteodată aranjează în așa fel lucrurile încît îl pune pe hoț față în față cu victima! Mai rar, pe plagiatori îi trădează incoerența preocupărilor și stilul. Tot ce nu poate fi acoperit cu propria biografie e suspect: sedentarul care produce literatură de voiaj, insul cu frază mățoasă, lungă, care se transformă în autor de sentenții etc. Aceștia trebuie căutați în alți autori.
Odată depistați, cum vorbim despre plagiatori? întrebarea nu e chiar inutilă. De cele mai multe ori o facem retoric, cu vorbe mari, cu o indignare ridicată. Cazurile au, însă, etiologii și consecințe diferite. Unii sînt niște cleptomani, alții niște șuți. în oprobiul față de primii ar trebui introdusă o notă de compătimire. Față de șuți mai potrivită e ironia. Cert, și unii și alții sînt detestabili, provoacă dezgust. De regulă, găinarii, guvizii nu intră în discuție. Interesanți prin anvergură și prin amploarea pagubelor ce le produc sînt „rechinii”, „pirații”, „corsarii minții”.
Ultima denumire îi aparține d-lui Alexandru Dobrescu, un critic sagace și acerb, care și-a pavat excelent drumul pentru un studiu propriu pe această temă, traducînd recent „Cartea plagiatelor”, de Georges Maurevert (Ed. Floarea albastră, 2005), lucrare de acum 84 de ani, dar încă de referință. încîntătoare pentru cei însuflețiți de spiritul detectivist, ea constituie o lovitură teribilă pentru fanaticii unor scriitori ca Voltaire, Chateaubriand, Stendhal, Victor Hugo etc. Nu-i ușor să-ți vezi „zeii” compromiși, dar acuzațiile sînt irefutabile. Necruțător („l’impitoyable”), autorul (un longeviv, în ciuda pasiunii lui răutăcioase; a trăit 95 de ani, pînă în 1964) a continuat „denunțurile” și după apariția „Cărții”, antrenîndu-i și pe alții: un Albert Lantoine, un A.t’ Sterstevens, Pierre Loewel. Almanahul „L’Ami du Lettre” (1925) ni-l prezintă ca pe unul dintre principalii acuzatori de plagiat ai lui Anatole France (m. 1924) și apoi, ceva mai încolo, menționează: „Georges Maurevert a descoperit că «Călcîiul de fier», de Jack London, conține cuvînt cu cuvînt copia unui apolog fantezist de Frank Harris, biograful lui Oscar Wilde, critic și romancier englez”. Fapt amuzant, cel plagiat „a făcut un mic calcul care demonstra că Jack London îi datora cinci sute de dolari, plus reclamele de plagiat”. „Nu i-a primit niciodată”. (J.L. a murit în 1916).
Ce arată această multitudine de exemple? Un lucru altminteri știut: plagiatorii sînt o specie rezistentă la critici și sancțiuni, o fatalitate în biologia literară. „Cartea” lui Maurevert și tot ce s-a adăugat „dosarului” după ea, nu i-a intimidat. Să le admirăm curajul? Nicidecum! Plagiatorii sînt odioși prin imposturile pe care le generează. Hoții de pîine (ca să revin la termenii de mai sus) fură ca să supraviețuiască; plagiatorii (corupții domeniului intelectual) fură ca să mistifice, să strălucească. Nu-i putem urî suficient decît gîndindu-ne la cei ce trăiesc printre noi: universitari cu grade mari, cu premii, distincții, titluri, funcții, inși care poftesc mereu șampanie, cozonaci și glorie.
Paradoxal, „Cartea” lui Maurevert stigmatizează tipologia, dar o și înnobilează. Cutare mărunt ajunge de se compară cu vreun „nemuritor”! devin cinici, impertinenți, agresivi, o dau pe pamflet, îi umplu de sarcasme, ba uneori cer și „daune-inte

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!