Redefinirea economicului

Economicul și alterego-ul său ecologicul ar trebui redefinite din ce în ce mai des, urmare a dinamicii tot mai rapide a modificării sferei de cuprindere, conținutului și metodelor de studiu a ceea ce cu toții numim economie/ecologie, dar în legătură cu care fiecare dintre noi are o percepție mai mult sau mai puțin proprie. Și atunci, cum putem clama științificitate și adevăr pentru studierea unui domeniu care nici definit unitar nu este?
De la Aristotel încoace fiecare epocă a avut economicul (mai recent, și ecologicul) său. Formulez aici, cît se poate de clar, că economicul și ecologicul sînt simple variațiuni pe una și aceeași (eternă) temă: cum trăim și cum am putea avea o viață mai bună. Această perpetuă și firească preocupare pentru viețile noastre a îmbrăcat forme livrești care abia mai fac vreo legătură cu ideea de trai decent, de viață individuală și socială armonioasă sau cu forme ale organizării acestei vieți. În ultimă instanță, deloc întîmplător, Nicholas Georgescu Roegen a numit obiectul studiului său Bioeconomica (Bioeconomics) tocmai pentru a atrage atenția dogmaticilor și politrucilor de varii convingeri ideologice că esența economicului este viața însăși și buna trăire a acestei vieți. Dogmatizările esenței economicului par a fi mai prezente și mai acaparante decît normalele definiții care ar trebui să explice oamenilor că economia este doar modul de a ne ispăși păcatul originar prin pedeapsa cu…viața! Astfel, a defini esența economicului ca fiind doar „relațiile ce se stabilesc între oameni în procesul producerii de bunuri materiale” (Marx) sau doar ca „obținere a profitului” (economiștii clasici și neoclasici) înseamnă a defini o realitate (viața oamenilor) printr-un atribut oarecare, și nici acela apropiat de esența pretins a fi definită. Să nu uităm însă că fiecare epocă și-a formulat și construit propriul său „economic”, definit prin prisma imperativelor momentului. Practic, definițiile marxiste și liberaliste sînt complementare și nicidecum antagonice. Ambele au pornit de la realitatea capitalistă a mașinismului și a industriei în expansiune. Ambele au constatat realitatea rarității resurselor materiale și, în general, ambele au ca preocupare obținerea de noi resurse materiale. Relațiile de producție și profitul nu erau însă decît moduri de a obține o sumă de resurse materiale care să îndestuleze traiul și să asigure necesara armonie socială. În (prea) celebrul Economics al primului laureat Nobel – Paul Samuelson – se definește economicul ca domeniu al producției de bunuri materiale. Singura deosebire dintre materialismul marxist și cel promovat de Samuelson este că primul se referea la șansa săracilor de a deveni bogați, în timp ce cel de-al doilea se referea la șansa bogaților de a deveni și mai bogați. Bogați în ce? În lucruri care să ne creeze un confort (material) sporit, să ne asigure o existență care să fie măcar suportabilă dacă nu chiar una fericită…
Într-adevăr, în toate epocile esența economicului au reprezentat-o resursele, dar lipsurile materiale au generat impresia exagerată că o complinire a lor ar rezolva problema economică a existenței speciei umane. Dar resursele (mijloacele) nu sînt doar materiale, ci și energetice și informaționale. Teoriile economice clasice și neoclasice pornesc de la un postulat prost formulat. Acesta se referă la „raritatea resurselor”, postulat care poate fi acceptat ca adevărat doar dacă se face referire la „raritatea resurselor posedate de oameni și apte a fi consumate pentru asigurarea unei vieți decente”. O asemenea precizare ar atinge problema fundamentală a proprietății, problemă pe care anarhiștii și marxiștii au exploatat-o ideologic, iar comuniștii de esență bolșevică au aplicat-o ca esență a sistemului politic „de tip nou”. Dar, proasta rezolvare a problemei proprietății în regimurile comuniste este vecină cu proasta formulare a esenței economicului ca „raritate a resurselor materiale”. De reținut că ambele realități teoretice și practice au aparținut modernității și industrialismului (fie el capitalist sau comunist). Punctul meu de vedere este diametral opus ideii de raritate a resurselor. Mai precis, susțin că resursele (mijloacele) sînt infinite, nu rare. Iar preocuparea noastră de căpetenie trebuie să fie nu decizia de a opta pentru utilizarea uneia sau alteia dintre resursele (considerate) rare, ci decizia de a atrage în sfera mijloacelor apte să ducă la scopurile propuse cît mai multe noi și noi mijloace. Nu întîmplător cercetarea științifică este definită acum prin triada cercetare-dezvoltare-inovare. Ideile, estetica locului de muncă, creativitatea, atitudinile, comportamentul etc. fac parte din economicul secolului XXI, iar viitorul apropiat va consfinți această lărgire de sferă de cuprindere.
Ca încercare de depășire a limitelor modernității, postmodernitatea a căutat și a găsit soluții pe măsura noilor realități postindustriale și postcapitaliste. În consecință, ca o reacție la determinismul materialist marxist, dar și la materialismul industrial occidental, am propus, cu circa trei decenii în urmă, o redefinire a economicului prin lărgirea maxim posibilă a sferei sale de cuprindere. Practic, am pus semnul egal între economic și mijloace, fără a mai face trimitere la mijloacele materiale, relativ ușor de obținut în urma mecanizării și automatizării. Acest fapt a pus în evidență alte categorii de mijloace – cele de natură energetică și informațională. Pentru uzul celor interesați de noile trenduri în economie (adică în domeniul mijloacelor) amintesc apariția unui domeniu de studiu numit Inforenergetica (un nume mai adecvat pentru ceea ce înainte se numea radiestezie). O abordare (mai) serioasă și nedogmatică a resurselor informaționale și energetice din noi și din jurul nostru va echivala cu intrarea în altă perioadă istorică, înalt spiritualizată, respectiv într-una tot mai dematerializată. Unii au înțeles dematerializarea ca pe o renunțare la cele materiale și trăirea într-o reverie informațională, vecină cu halucinațiile… Nicidecum! Era informației, care a început deja în 1950, arată că economicul are o nouă dominantă: informațiile ca principal mijloc de îmbunătățire a vieții oamenilor. Desigur, este vorba despre o potențialitate și nu întotdeauna despre o realitate. Dar mereu oamenii au avut de ales, cu constatarea tristă că nu întotdeauna alegerile noastre au dus la progres…
În concluzie, cred că orice lecție și manual despre economie ar trebui să pornească de la precizarea că economicul este domeniul general al tuturor mijloacelor care pot fi prelucrate sau consumate în vederea atingerii unor scopuri clar definite. Pentru decidenții din domeniul managementului educațional și al dezvoltării curriculare o asemenea redefinire ar însemna un act de curaj, dar și o îndeplinire a misiunii asumate. Problema este însă una cu repetiție. Iisus însuși a atras atenția asupra riscului pe care îl incumba punerea vinului nou în burdufuri vechi. Cu alte cuvinte, cine asigură reformarea celor care trebuie să facă reformă în domeniul educației? (Liviu Drugus, Universitatea „Bacovia”)ce clasice și neoclasice pornesc d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!