Un amărît care obișnuia să își facă veacul pe lîngă Grădinița „Crai Nou” a fost ridicat de gardienii publici din Bacău, la sesizările locuitorilor din zonă. Aurel Stanciu are 60 de ani și este unul dintre acei „boschetari” pe care îi întîlnim adesea în drumurile noastre. Povestea lui este mișcătoare, deși poate fi întîlnită adesea în rîndurile celor ca el. O tinerețe petrecută prin pușcării, iar mai apoi o bătrînețe trăită pe străzi, printre gunoaie și cîini vagabonzi. Aurel Stanciu a avut o viață agitată încă de pe vremea cînd era foarte tînăr. În 1963, la 19 ani, a intrat în închisoare, în urma unui accident de mașină pe care l-a făcut și în care și-au pierdut viața doi oameni. „Într-o seară am furat o mașină. Eram cu o fată. Vroiam să ne plimbăm în afara orașului. La un moment dat, am pierdut controlul mașinii și am lovit doi oameni. Cei doi au murit în accident, iar eu am fost condamnat”, a spus Aurel Stanciu. Timp de 18 ani a luat la rînd aproape toate penitenciarele din Moldova, dar și din sudul țării. A fost închis la Bacău, Jilava, Poarta Albă, Săvinești, Salcia, Grădina, Galați, Piatra Neamț.
Omul tînjește și acum, într-un fel, după viața din penitenciarul de la Piatra Neamț. „Era în anul 1964, președintele de atunci al României era Gheorghe Gheorghiu-Dej. Aveam mîncare multă și bună, aveam asistență medicală și era tare curat”, a spus Aurel Stanciu. Cu toate acestea, cel mai bine i-a fost la Tulcea, unde gardienii îi lăsau pe deținuți să pescuiască în voie: „Lucram la cîmp. După ce ne terminam norma, eram lăsați să pescuim, ca să avem mîncare”. Poarta Albă îi stîrnește cele mai neplăcute amintiri, pentru că, spune Stanciu, „era o închisoare foarte urîtă. Condițiile de acolo sînt foarte grele. A fost singura închisoare în care deținuții aveau păduchi. Poarta Albă este cea mai mare închisoare în care am fost”.
Aurel Stanciu mai spune că, pe timpul detenției s-a ferit să ajungă la Gherla, pentru că „acolo, ungurii stăteau în grupuri și îi băteau pe români. Cei care erau închiși la Gherla erau puși să lucreze în ocnă”. În timp ce se afla închis la Bacău, a cunoscut-o pe soția sa. „Ea era casieriță la noi, la închisoare. Ne-am căsătorit înainte de a fi eliberat, în 1981, dar nu a fost fericită. Eu obișnuiam să fac scandaluri, de aceea a divorțat, dar am continuat să locuim împreună, într-o garsonieră”, ne-a spus Aurel Stanciu. După decesul soției, în anul 2001, rudele acesteia l-au scos în stradă și au vîndut garsoniera. Aurel Stanciu spune că de atunci nu-i pasă nimănui de el. „Am tot umblat pe la Primărie, ca să primesc o locuință. De trei ani dorm în stradă, sub cerul liber, sau prin beciuri. Singura mea dorință este să am o cămăruță a mea”, ne spune fostul pușcăriaș.
Ieri, Aurel Stanciu, a ajuns la Corpul Gardienilor Publici. Pînă după amiază s-a încercat internarea lui într-un spital, dar fără nici o șansă. „S-a luat legătura cu Serviciul Public de Asistență Socială, care încearcă internarea lui. Pentru că nu are un dosar complet de asistență socială, încă nu l-a internat nimeni”, a declarat Petrică Cadar, comandant de grupă al Gardienilor Publici. (Oana MĂGUREAN)
Lasă un răspuns