Varietăți critice

Despre convertirea lui Saul

Constantin CĂLIN

Ardoarea nu e apanajul exclusiv al tinereții. Ea există și la bătrînețe. O demonstrează exemplul lui Gala Galaction (1879-1961), care, cu puțin înainte de împlinirea vîrstei de 75 de ani, revine la tema debutului său ca teoloag: „Minunea din drumul Damascului”. Cu aceasta își trecuse licența în 1903. Apoi, timp de jumătate de secol, în paralel cu opera literară, realizase și o operă religioasă: tradusese Biblia, publicase articole, ținuse prelegeri și conferințe. Acum, bolnav de arterioscleroză, bîntuit de „gînduri testamentare”, își mai face totuși un plan: „Dar mai presus de toate, îmi stă înaintea minții – notează el în «Jurnal», la 12 martie 1954 – lucrarea mea, cu noua interpretare a activității lui Saul, judecătorul de instrucție. Voi ajunge eu oare să dau acestei interpretări spațiul și fațada unei cărți întregi?…”. întremîndu-se puțin, după o lună, îndrăznește mai mult: „De ieri încoace (luni, 5 aprilie – n.m.), văd pe ecranul viitorului un nou titlu, pe o nouă carte… «Etape în drumul spre Damasc și spre Adevăr»…, adică statornica mea preocupare, zilnica mea strajă la Mormîntul cel gol, din care Domnul s-a ridicat, ca un Atotputernic, fără să miște giulgiurile și fără să strice sigiliile puse de Pilat și de Sinedriști”. Luna următoare era hotărît s-o dea gata „pe la începutul lui septembrie”. Dar în august șovăie, i se pare că „strădania (îl) covîrșește”. Dificultatea consta în selectarea și organizarea materialului, treabă pentru care nu mai găsea „vlagă și disciplină”. „Probabil că – zice – voi cere o amînare”. Veștile despre moartea în plină vară a unora dintre „colegii academicieni” îl clatină și în același timp îl montează: „Tot ceea ce mai cer Stăpînului Milostiv este să îngăduiască mie celui confuz și șovăielnic, să pun pe picioare solide ultima mea lucrare: «Trepte în drum spre Damasc și Adevăr»”. Termenul fixat pentru predarea manuscrisului trece, dar nu abandonează ideea de a-l termina, mai ales că se angajase și în fața Patriarhului Justinian. într-un fel, această preocupare era cel mai bun mod de a-și frîna degringolada, șubrezirea. De aceea nu e ocazie importantă în care să nu mediteze la ea. Așa face, de pildă, în ziua sfinților mucenici Galaction, Epistimia și Silvan (5 noiembrie), din același an. „Sărmana viață omenească, adună în faldurii zilelor ei mult mai mulți spini și mărăcini decît narciși și mixandre!… Totuși, aș vrea să mai zăbovesc în ea, ca să pun oarece ordine în preocuparea mea de azi, – gîndul meu de zi și de noapte, – «Rabi Saul, Inchizitorul»! Aș vrea să văd, coordonate, notele, observațiile, paginile mici, studiile mai lungi, pe cari am ajuns să le scriu pînă azi, descifrînd înțelesul anchetei lui Rabi-Saul… Aș pleca, neîmpăcat, dacă aș lăsa vraiște strînsura mea de șoarece teolog, aci, într-un colțișor al bisericii Domnului!”. în ajunul Crăciunului, vrea, între altele, să-i dea „în mînă” Papei Pius XII (Eugenio Pacelli), la care ținea foarte mult, lucrarea, „carte tipărită sau manuscript”. în fine, aceeași dorință e reiterată în prima zi a anului următor, 1 ianuarie 1955: „Problema acestor cîțiva ani, pe cari mi-i mai doresc, este: cum să ajung să organizez și să divulg ultima mea carte: «Trepte în calea spre Damasc și Adevăr»”.
Gala Galaction a mai trăit încă șase ani, dar fără să se mai poată ocupa de ea. La numai cîteva zile după însemnarea citată mai sus, scriitorul a fost secerat de o hemiplegie. Doar parțial inedită, „cartea” ar fi putut fi organizată și de altcineva, căci cuprinsul ei fusese schițat de la început: „Aș pune în frunte – scria el, la 5 aprilie 1954 – teza mea de licență, «Minunea din drumul Damascului», aș înșira «Scrisorile către Simforoza și către epigonii Simforozei», și aș ajunge – copiind multe pagini din jurnalul meu – pînă la acest volum-registru și la scrisoarea către președintele Academiei”.
Ce anume întreținea ardoarea lui Gala Galaction de a le „divulga” (ca să vorbesc ca el) împreună? Trei par a fi motivele: să arate că teologia sa (concentrată asupra minunii învierii și a minunii din drumul Damascului) n-a fost periferică; să sublinieze continuitatea obsesivă față de aceste teme; să atragă atenția asupra deosebirilor dintre primul și ultimul text, în care aduce „o lumină nouă, aproape străină exegezei tradiționale”.
Teza din 1903 era un „argument apologetic” expozitiv: minunea din drumul Damascului era apărată ca minune, prin respingerea explicațiilor „materialiste” ce i s-au dat, respectiv că Pavel s-ar fi convertit din „interes”, că viziunea sa a fost provocată de cauze naturale (un leșin de căldură și de oboseală sau o „oftalmie trecătoare”) ori că fu un fenomen sufletesc „morbid”, o „halucinare”. în schimb, scrisoarea trimisă, la 14 iulie 1953, lui Traian Săvulescu, pleacă de la o ipoteză extrem de ingenioasă, considerată a fi „oul lui Columb” în rezolvarea problemei, și e, în mare parte, interogativă. Stimulat parcă de stilul apostolului, apologetul ridică mai multe serii de întrebări. Prima e: Care era scopul anchetei instrumentate de Saul? Ce voia acesta să scoată de la cei pe care îi prigonea? „De ce îi bătea? De ce îi închidea? Ce acuzație le aducea?” Răspunsul e că „Saul a pornit la lucru, încredințat, ca și șefii săi, că trupul Nazarineanului a fost furat de ucenici. Dacă izbutea să dovedească furtișagul, toate halucinațiile, toate viziunile și toată clădirea lor mesianică, cu proptele din «Scripturi», se răsturnau și se topeau…” Fin psiholog, el a început dinspre margine, cu neofiții și cu cei mai puțin rezistenți, nu cu Petru, cu Iacob, cu Andrei și cu ceilalți ce formau nucleul dur, impenetrabil al apostolilor, scontînd că în felul acesta va avea succes. în ciuda zelului depus, a eșuat: n-a obținut declarațiile pe care voia să le obțină. „Drumul pe care îl face la Damasc însemnează – susține mai departe Galaction – reluarea și continuarea unei anchete avortate la Ierusalim. Poate că Damascul îi va da în mînă pe misterioșii fraudatori!” Nu apucă, însă, să-și ducă planul la capăt, căci, pe drum, se produce „fenomenul supranatural” care îi „frînge în două viața”.
Dublat de filolog, scriitorul mai descoperă un argument pentru ipoteza sa. Reexaminînd relatarea pe care Pavel i-o face lui Festus, el observă (ceea ce nu realizase la traducerea Noului Testament) că, în ebraică, interpelarea pe care i-o adresează Iisus lui Saul diferă de cea din greacă, redată de Luca. Deci nu „Saule, de ce mă prigonești?…”, ci „Saule, Saule, de ce mă urmărești, de ce alergi după mine, de ce mă tot cauți? Eu sînt Iisus pe care tu îl cauți cu înverșunare! Eu sînt Iisus după care tu alergi de atîta timp!” Cum să nu se tulbure Saul: căuta un cadavru și se întîlnește cu El viu!
Textul „Minunii din drumul Damascului” a apărut în volumul 6 al „Operelor” lui Galaction (Ed. Minerva, 2000, ediție îngrijită de Teodor Vârgolici), iar cel al scrisorii către Traian Săvulescu, în același volum, la „Note și comentarii”. Nu cunosc reacțiile teologilor noștri de azi. Fac, oare, un păcat, dacă presupun că nu le-au (re)citit? Ca de altfel și toți cei care primesc ca pe o „revelație” „Codul lui Davinci”. trăit încă șase ani, dar fără să se mai poată ocupa de ea. La numai cîteva zile după însemnarea citată mai sus, scriitorul

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!