Varietăți critice

Despre cultura citatului

Constantin CĂLIN

Uneori mă retrag sub paravanul citatelor. Simt, în acele momente, că ele pot spune cel mai bine ceea ce gîndesc. E de-a dreptul uimitor să constați că vorbe vechi de secole sau de decenii se potrivesc întocmai cu ceea ce vrei să comunici. într-un fel e ca și cum ți-ai descoperi o existență anterioară, nebănuită. Reactualizîndu-l pe altul, ai impresia că te reiei pe tine însuți. O clipă regreți că ghilimelele îți risipesc această frumoasă iluzie. Laudă totuși celui care l-a inventat! Ghilimelele reprezintă recunoașterea cea mai fermă a limitelor noastre. Mărci ale proprietății, ele ne apropie și, în același timp, ne despart chiar și de cei pe care îi stimăm, căci între persoane pot exista efuziuni, nu însă și între texte. în cazul în care acestea s-ar întîmpla, unii dintre autori ar fi anulați. Ghilimelele consfințesc munca de gînditor, de savant, de scriitor, de ziarist etc.
A cita nu e numai o datorie, ci și o plăcere. Citatul e aidoma unei persoane din mulțime care îmi atrage atenția, sau pe care o remarc fără s-o fi știut dinainte. E, schimbînd comparația, o floare mai răsărită pe o pajiște cu flori, de unde și valoarea lui adesea antologică. Iar mai la rigoare, e fragmentul de care mă atașez spontan sau care mă contrariază și mă provoacă. âl rețin fără a ști întotdeauna dacă îi voi da o întrebuințare. Relația mea cu el începe imprevizibil și continuă nesigur. Deși momentan mi-a plăcut, s-ar putea ca mai apoi să-l uit, sau uitîndu-l degrabă, după aceea să-l caut. Cert, ceea ce numim citat e contrariul textului indiferent, adică al textului din care nu poți scoate nici unul.
Citatul se situează întotdeauna la granița dintre seducție și interes. Pe unul îl aleg pentru că mă fascinează, pe altul pentru că am nevoie. Paradoxal, el e mai legat de mine decît de persoana autorului. Acesta l-a semănat (dacă pot zice așa) democratic, colectiv, fără a-i anticipa viitorul; eu îl culeg, îl valorific, îi dau o nouă destinație și un plus de viață. Selecția arată cine sînt, ce drumuri ale cărților străbat, ce gusturi am. însă chestiunea nu se oprește aici. Psihologic și intelectual, și mai mult mă definește folosirea lui. E rezervată sau e ostentativă? Sinceră, sau perfidă? Exactă, sau trunchiată? Făcută cu bunătate sau cu răutate? Ca susținere sau ca împotrivire?
Calitatea citatelor și modul de a le folosi indică nu o dată calitatea noastră umană. Printre alte zeci de lucruri, omul serios se deosebește de hahaleră și prin ceea ce citează, și cum citează. Ceea ce la unul denotă ordine, sistematizare, la celălalt denotă dezordine, improvizație. Ceea ce la unul exprimă generozitate și eleganță sufletească, la celălalt poate exprima meschinărie și trivialitate. în fine, ceea ce la unul sugerează discreție, la celălalt sugerează indelicatețe, afectare.
Arta citării se vede în măsură. A ști de unde să începi și unde să pui punct e o dovadă de meșteșug. Două vorbe în plus atîrnă ca două pietre de moară. îndoaie fraza, o strîmbă. Citatul e o grefă sau un altoi: este bun doar dacă „se prinde”, dacă „se lipește”, dacă „se sudează”. Și nu oricum, ci elegant și estetic. Puțini țin seama de toate aceste exigențe. La unii el e ca seul în carne grasă, ca o marfă achiziționată cu toptanul, ca un petec cusut de un cîrpaci. E „corp străin”, „notă falsă”, „element eterogen”, „redundant”. Pe scurt: „nu-i de acolo”!
Cultura și civilizația citatului sînt inseparabile de etica folosirii acestuia. Cu el poți apăra sau poți critica; e pentru acorduri și pentru dezacorduri. Toate utilizările sînt îndreptățite, în afară de una: cea imorală, perversă. Orice manipulare tendențioasă înseamnă alterare. A cita deformat e un păcat mai mare decît a cita greșit; greșeală neintenționată. De ce? Pentru că, în mintea noastră, citatul e sinonim cu evidența.
Teoretic, el intră în categoria „adevărurilor incontestabile”. Prezentarea lui distorsionată induce în eroare și constituie un abuz de încredere. Un citat inventat, un citat amputat, un citat pe sărite, „traforat”, un citat încadrat într-un comentariu astuțios mistifică, creează o pseudorealitate, de cele mai multe ori urîtă, antipatică, sau transformă pe un om inteligent într-un om stupid.
Spuneam sus că uneori îmi place să mă retrag sub paravanul citatelor. Cineva m-ar putea bănui de comoditate sau de oboseală. Motivul e însă altul, simplu: citatele mă incită, mă înviorează. De pe fișe sau din cărți, unde stau reperate și subliniate, ele îmi trezesc cugetarea (care, din cauza rutinei, poate ațipi din cînd în cînd) și-mi oferă noi pretexte de reflexie. Nu în ultimul rînd, citatele mă scutesc de vizite în societate, de convorbiri vide. Oricare e fie o replică percutantă, fie un joc de vorbe spiritual, fie o idee de la care s-ar putea porni ceva. încîntat de capitalul lor de sugestii, visez, de pildă, momentan, să clădesc din ele, ca din cărămizi, o (auto)biografie, sau o istorie, sau – de ce nu? -, mai simplu, un depozit de curiozități intelectuale. Perspectiva e atît de tentantă, încît merită să o aprofundez.rigoare,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!