Școala în derivă

Ștefan RADU

Poate nu sînt eu cel mai în măsură să evaluez ce se întîmplă în școlile din România. Nu sînt profesor și nici nu am interese directe în acest domeniu. Plătesc, însă, toate taxele și impozitele care contribuie la bugetul destinat educației. în plus, am rude încă elevi. Constat că relațiile dintre dascăli și familiile învățăceilor au căpătat caracteristici de-a dreptul ciudate. Cadrele didactice se comportă „funcționărește”: au program fix, interese personale precise și evită orice gest de sacrificiu pe altarul profesiei lor. „Domnul Trandafir” a rămas doar o metaforă desuetă, iar modelele din vremea cînd eram eu școlar s-au pensionat, supraviețuiesc neștiute prin vreun colț de lume și urmele lor dispar. Știu că afirmațiile astea pot declanșa replici neiertătoare. Nu aș fi abordat un asemenea subiect dacă nu vizionam – întîmplător – un reportaj TV despre cîțiva profesori din Spania veniți la București pentru a se informa despre sistemul nostru de învățămînt și despre contextul în care sînt educați prichindeii de pe la noi. De ce au făcut acest efort? Nu pentru a se plimba prin dulcea noastră capitală și nici pentru a-și face cumpărăturile de vară. N-au sosit aici ca să piardă vremea, iar banii necesari deplasării s-au achitat din fondurile comunității și școlii de unde provin. Chiar aveau o problemă: în ultimii ani, din ce în ce mai mulți români plecați la muncă în Peninsula Iberică și-au luat și copiii cu ei. Aceștia au ajuns în școlile spaniole. Profesorii de-acolo au descoperit că au în fața lor produsele unei alte civilizații, cu sisteme proprii de valori și cu motivații diferite. Pentru a-și înțelege mai bine elevii, acei profesori au călătorit cîteva mii de kilometri, au participat la orele de curs de pe la noi, au intrat în contact cu școala românească. Fără simpozioane, fără chermeze plătite de la buget, fără plimbări prin diverse supermarketuri! Ei au demonstrat că a fi profesor este mai mult decît o ocupație oarecare. înseamnă pasiune și seriozitate. Responsabilitatea de a modela conștiințe – nu doar cea de a furniza informații sterile – este imensă. Procesul educațional, înainte de a fi cunoaștere, este – în primul rînd! – comunicare.
Nu știu dacă, în cele cîteva zile cît au stat prin școlile noastre, spaniolii au aflat ceva despre marea afacere a meditațiilor sau despre chermezele de sezon numite banchete. Rămîi perplex cînd vezi ce le-a mai născut mintea unor învățători! La clasa a patra, banchetele de final de ciclu trebuie musai să fie organizate în cele mai exotice colțuri ale țării. O asemenea clasă a plecat la Sinaia, la un hotel ieftin din cea mai scumpă stațiune, pentru ca țîncii să se zbenguie cîteva ore într-o seară din care nu au înțeles mare lucru. Excursia a durat vreo două zile pentru că au fost vizitate și obiectivele turistice de prin zonă. Pasămite, învățătoarea avea chef de un week-end pe banii părinților și a inventat un banchet inutil… N-ar fi singura! Și la clasele a treia, a cincea sau a opta se practică aceleași programe. Este un fel de întrecere în a arunca banii copiilor pe evenimente absolut anormale pentru asemenea vîrste. Nu m-aș mira ca peste doi-trei ani, cînd vom fi membri ai Uniunii Europene, aceste banchete să fie organizate pe la Salzburg, Paris, Londra sau Madrid… Numai cei săraci, fără dare de mînă, vor merge, rușinați, la Atena, Salonic sau Budapesta. Nu-i așa?! Ce farmec mai are un banchet de absolvire a patru clase (unii doar cu astea rămîn…) dacă îl organizezi în clubul școlii?!!
Chiar nu-i înțeleg pe profesorii care se plîng de ținuta aproape indecentă a adolescentelor ce-și zic eleve. Păi nu le cer chiar acești dascăli să se specializeze în parfumuri fine, bijuterii rare și accesorii vestimentare „de firmă” pentru a fi cadorisite cadrele didactice la diverse zile festive? Am văzut profesoare care, la orele de curs, în loc să predea lecțiile, răsfoiau revistele de modă, cerînd sfaturi „profesionale” de la propriile lor eleve. Puțini mai sînt profesorii care organizează, în afara orelor de program, cercuri de specialitate, cenacluri literare sau alte astfel de idei care ar îmbunătăți comunicare cu elevii. Iar dacă totuși există asemenea „activități extrașcolare”, părinții sînt solicitați să plătească consistent, direct la profesor, fără a li se elibera vreo chitanță sau vreun document care să ateste destinația acestor sume. Din „ciubuc” în „ciubuc”, învățămîntul românesc atinge noi culmi ale disperării, iar statisticile despre repetenți, corijenți și abandon școlar sînt de-a dreptul alarmiste. Poate avem nevoie de o infuzie cu dascăli din Spania (de exemplu!)… Din 2007, devine posibilă și această variantă: poate vor veni din Vest și cadre didactice, și funcționari mai politicoși, și polițiști care nu se lasă scuipați de toți derbedeii și infractorii. M-am săturat să tot rezolvăm problemele „ca pe la noi”!cați prichindeii de pe la noi. De ce au făcut acest efort? Nu pentru a se plimba prin dulcea noast

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!