Ascensiuni duhovnicești

Căsătoria creștină

* Iubirea conjugală – binecuvîntată de Dumnezeu
* „Iubirea este teocentrică” (F. Lelotte)

Numeroasele statistici publicate în ultimii ani au atras foarte multe semnale în ceea ce privește un oarecare declin al familiei. Numărul divorțurilor este alarmant de mare, atît în țara noastră, cît și în alte țări europene. Și atunci, ce se întîmplă cu familia creștină? Cum poate fi ea întărită și pe ce baze?
Știm că Dumnezeu a pus în cele două persoane – bărbatul și femeia – un instinct de apropiere prin sentimentul (atracția) pe care o numim IUBIRE. Această atracție fizică, dar și spirituală, face ca două ființe de constituție fizică diferită să se caute și să fie în comuniune. Iubirea, acest sentiment onest și pur, nu este, prin urmare, în afara planului Creatorului. Ea vine de la Dumnezeu și conduce la Dumnezeu.
După cum a reflectat Fernand Lelotte, iubirea este „teocentrică”, deoarece este o chemare de sinergie la opera divină. Cum putem înțelege acest proces? Dumnezeu voiește să determine făptura Sa ca să colaboreze liber la opera Sa. Pentru a răsplăti această colaborare, Dumnezeu a hotărît să însoțească în mod obișnuit, cu o satisfacție intimă, orice tendință naturală și instinctivă. Dumnezeu i-a spus Evei: „atrasă vei fi către bărbatul tău…” (Facere 3, 16).
Dragostea conjugală dintre bărbat și femeie, dintre soț și soție, a fost binecuvîntată de Dumnezeu Creatorul și este binecuvîntată prin Sfînta Taină a Cununiei. Dragostea conjugală a fost sfințită de Dumnezeu Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, la nunta lui Cana Galileii (Ioan, cap. 2). Desigur că viața în doi, prezența copiilor în sînul familiei antrenează în mod normal sarcini, greutăți, suferințe. Omenirea s-a înfruntat și se înfruntă cu multe necazuri care nu ocolesc nici familia. Dumnezeu a decis, de aceea, ca ființele umane să afle în intimitatea conjugală o bucurie nu numai de ordin spiritual, ci și de ordin fizic. Omul este o ființă dihotomică (psiho-somatică) fiind creat din suflet (spirit) și trup. Esențial, trebuie ca sufletul să fie stăpînul tendințelor dezordonabile ale trupului, iar motivele de ordin spiritual trebuie să primeze asupra satisfacțiilor de ordin carnal.
Un document al Bisericii referitor la afecțiune este modul particular de a se exprima și de a se împlini prin opera proprie a CĂSĂTORIEI. „în consecință, faptele ce realizează unirea intimă și castă a soților, sunt acte oneste și demne. Trăite într-o manieră cu adevărat umană, ele semnifică și favorizează darul reciproc, prin care soții se îmbogățesc împreună în bucurie și recunoștință” (Problemele vieții, p.336).
Fiind creat liber, omul are, însă, posibilitatea să abată pentru scopuri rele sau nefirești facultățile instinctive ale trupului. Nefolosind lumina inteligenței și energiile voinței, omul devine prizonierul tendințelor oarbe ale ființei sale pentru a obține plăcerea carnală cu orice preț. Sau, de e posibil, un maximum de plăceri. De aici provine păcatul desfrînării, în atîtea cazuri. Omul desfrînat caută, astfel, în afara condițiilor normale, satisfacția pe care Dumnezeu a însoțit-o procesului nașterii de copii. Morala creștină interzice înainte de căsătorie ca persoanele umane, evident de sex opus, să caute aceste satisfacții de ordin carnal. Fiind acordate în vederea realizării unui cuplu uman, ele nu pot fi căutate și aflate decît în comuniunea (unirea) a două ființe care pot procrea în cadrul unei societăți stabilizate (familia). Această societate poate asigura pregătirea complexă a copiilor care se vor naște din unirea fizică a celor doi. Prin urmare, orice căutare a satisfacțiilor instinctului sexual în afara acestor condiții duce la păcate, printre care și cel al homosexualității.
Această căutare este desprinsă iremediabil de scopul pentru care a fost binecuvîntată de Dumnezeu comuniunea dintre bărbat și femeie în cadrul familiei. Esența însăși a păcatului constă în a abate de la scopul normal, lăsat de Creator, o facultate a ființei umane, și aceasta valorează pentru toate facultățile sale fiziologic – anatomice.
Iubirea reală dintre soț și soție este binecuvîntată de Dumnezeu. Ea depășește simpla pornire erotică orientată spre obținerea plăcerii de moment. De aceea, în cadrul familiei, creștinii – bărbatul și femeia, au misiuni speciale: ei trebuie să „fie „bineplăcuți înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor” – cum se exprimă preotul într-o rugăciune din cadrul sfintei slujbe a Cununiei! Ei sînt destinați veșniciei, cum găsim într-o altă rugăciune în care preotul oficiant cere: „Primește, Doamne, cununiile lor în âmpărăția Ta!”. (Pr. prof. dr. Constantin LEONTE)Creatorului. Ea vine de la Dumnezeu și conduce la Dumnezeu.
După cum a reflectat F

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!