Ad valorem

Posibile temeiuri axiologice

* Profesorii profesează și informează, învățătorii educă și formează * Homo axiologicus – subliniere a subiectivității umane în statuarea valorilor și în evaluare * Avem prea mulți profesori și prea puțini învățători

Înainte de orice considerații critice și axiologice referitoare la o carte foarte recent apărută, doresc să-l pun cît mai repede în temă pe eventualul cititor al rîndurilor de față. Așadar, vreau să mă laud că am citit o carte. Dar nu una oarecare, ci una care are un titlu excesiv de pretențios („Fundamentele valorii. Arhetipuri ale spiritului românesc”). Cartea cuprinde cîte o Parte scrisă de fiecare dintre cei doi autori (Partea I-a – Prolegomene la un mic tratat de axiologie” – scrisă de Victor Isac și Partea a II-a – „Valori (meta)fizice ale spiritului românesc” semnată de Traian Dinorel Stănciulescu), plus un „În loc de încheiere: sub semnul comuniunii” – semnat de ambii, la care se adaugă 27 de pagini de „În loc de introducere” – semnat de TDS. Trebuie precizat că partea a II-a cuprinde și un „Au lieu de resume francais” despre „Les signes de la lumiere: avatars historique des valeurs cognitives” (circa 15 pagini). În subtext, trebuie precizat că se face trimitere, mereu și direct, la fiorul etnic românesc și, pasager și indirect, la cel protocronistic românesc – acesta din urmă fiind, în opinia mea, un semn concret al unui regret și al unui regres istoric ce pare tot mai ireversibil. Această carte a apărut, pentru prima oară, în anul 1999, la Editura Moldova din Iași, iar ediția de față, revăzută și adăugită, a apărut la Editura Performantica din Iași în anul 2006. Desigur, toate acestea sînt doar semne ale unui conținut care ar merita parcurs cu creionul în mîna și cu spiritul critic deschis la maxim.
Cu precizarea că primul autor (Victor Isac) s-a stins din viață „nu de multă vreme”, cred că se poate afirma despre această carte că este (și) un omagiu adus gînditorului Victor Isac și o punere în valoare a unui mod de a face filosofie/axiologie și o conexare a ideilor filosofice și științifice sub semnul spiritualului. Subliniez aici o mai veche idee a mea, aceea a imperativului unificării gîndirii filosofice, religioase și științifice într-un corp comun și unitar de gîndire, superior și mult mai benefic oamenilor decît fiecare dintre cele trei domenii în parte, dar și simplei însumări ale celor trei. Văd în această abordare, de esență transdisciplinară, o Sfîntă întreire a spiritului omenesc. Așadar, o carte cu doi (co)autori este, din start, una specială și cu semnficații ce trebuie revelate și explicate. Victor Isac s-a născut în Transilvania anului 1917, respectiv în Imperiul Austro-Ungar, structură politică decedată – prin voința (și a) altor națiuni europene – în anul 1918. Desigur, asta nu l-a împiedicat pe Victor Isac să fie un bun român – prin educație, limbă și mod de gîndire.
Anticipînd, aș spune că o carte este valoroasă nu doar prin cele scrise în cuprinsul său, ci și prin valoarea autorilor săi. Într-adevăr, avem de-a face cu un mod inedit de introducere în lumea valorilor prin acest Laudatio postum adresat omului Isac pe parcursul a 29 de pagini. Valoarea umană a primului autor este dată și întregită de o sumă de calități pe care Victor Isac le-a probat: atașament față de idealurile nației române, o noblețe intelectuală din ce în ce mai rar întîlnită, practicarea prieteniei spirituale ca mod de viață etc.
Pe cale de implicare și de consecință, cel de-al doilea autor își amplifică valoarea prin recunoașterea calității sale de discipol față de mentorul Isac. Iubirea față de un maestru îndrumător și învățător este uneori excesiv îngroșată prin utilizarea majusculelor, mod de scriere care are ca semnificație ridicare vocii, răcnirea și impunerea agresivă a unui lucru, adevărat sau nu, util sau nu, în funcție de varii criterii. Asocierea acestui mod de subliniere a lucrurilor și ideilor cu excesele de limbaj ale patriotarzilor răcnitori de la România Mare (un alt concept compromis de patriotarzi) este inevitabilă, drept pentru care îndrăznesc să recomand prietenului meu TDS să renunțe la scrierea integrală a cuvintelor cu majuscule. Un lucru demn de remarcat și de aplicat este utilizarea termenului de „învățător” ca unul superior prin semnificații aceluia de „profesor”. Într-adevăr, profesorii profesează (crezuri și moduri de gîndire), în timp ce învățătorul este unul care își asumă responsabilitatea de a dărui semenilor înțelepciune și modele de viață. TDS și-a asumat riscul de a fi critcat pentru că amestecă (postmodern) lucrurile, respectiv de a începe un volum de exegeză axiologică cu amintiri despre Victor Isac, Constantin Noica și alte vîrfuri ale cugetării autohtone. Desigur, recunosc că fără acest risc asumat de TDS, tentația mea de a citi un op dedicat exclusiv omagierii învățătorului filosof Isac ar fi fost minimă. Odată lucrul întîmplat, cred că scrierea unei monografii Victor Isac ar fi pasul logic următor în suita de scrieri ale profesorului de semiotică TDS.
Inevitabil, prezentarea cărții (Părților) semnate de Victor Isac și Traian Dinorel Stănciulescu trebuie făcută distinct și profund, ca o formă de dialog la care vitezele contemporane nu ne prea permit să mai facem uz. Așadar, despre Micul tratat de axiologie, într-un viitor apropiat. (Liviu Drugus, Universitatea George Bacovia)vului unificării gîndirii filosofice, religioase și științifice într-un corp comun și unitar de gîndire, superior și mult m

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!