Bani pentru nimic

Eduard ADAM

Cam așa am putea caracteriza contribuția noastră la sistemul de sănătate. Dăm bani pentru a putea beneficia de servicii medicale și cînd mergem la medicul de familie, și cînd ajungem în farmacii pentru nu știu ce medicamente, dar și pentru ziua deloc plăcută cînd ajungi să te internezi în spital. Ei bine, așa credem noi. Realitatea, însă, este total diferită. De fapt, aruncăm, lună de lună, un amar de bani într-o gaură neagră. Și, deși scoatem bănuții din buzunar, cînd ajungem la medicul de familie, o dată la șapte ani, ne spune că nu ne poate prescrie nu știu ce rețetă, fiindcă deja a epuizat suma permisă de lege. Nici analize prea multe nu ne permit să facem. Ne scriu pe rețetă doar cîteva, evident cele mai ieftine. Pe cele scumpe, însă, le plătim tot noi. La farmacie, ce să mai spui! Dacă ai norocul să fii pe lista unui medic cu bun simț care ți-a dat tratamentul necesar, fie compensat, fie gratuit, te duci cu hîrtiuța la farmacist. Care, însă, o să-ți spună că s-a terminat plafonul. Că, iarăși, au fost alții mai bătrîni și mai bolnavi ca tine – care, desigur, n-au nici o vină -, care au epuizat sumele alocate de Casa de Asigurări. Iar dacă ai ajuns la bisturiu, deja poți spune că ești mort. Asta, desigur, dacă n-ai bani să dai șpagă la medic și la anestezist. Iar dacă le-ai dat lor, tot nu înseamnă că „te-ai scos” definitiv, fiindcă mai urmează să ajungi în salon, iar asistentele, infirmierele și mai cine-o mai fi acolo de serviciu se uită la tine doar dacă le dai. Altfel, zaci acolo pînă își amintește cineva de tine. Sau, cel mai la îndemînă, te salvează prietenii și familia, care trebuie să-ți aducă de-acasă de la pijamale și medicamente, pînă la mîncare. A, și bani, pentru șpagă.

Cam așa merge treaba în sistemul sanitar românesc, nu doar în cel băcăuan. Ne place sau nu, asta-i realitatea, așa că n-are rost să ne dăm după deget. Trist în toată povestea aceasta e că statul ne obligă să finanțăm în continuare acest sistem bolnav. N-am să înțeleg în ruptul capului de ce nu se schimbă legea? De ce nu ni se permite, celor care doresc, să direcționăm sumele care se duc la bugetul național de sănătate către o clinică privată. Pe care să ne-o alegem singuri și la care să putem apela la nevoie. Și, mai ales, să beneficiem de servicii de calitate. Pentru că acesta, din punctul meu de vedere, e un aspect peste care se trece prea ușor. Românul s-a obișnuit să spună „asta e, ce putem face?!”, atunci cînd merge la spitalele de stat. Ei bine, nu! Chestiunea aceasta ar trebui să înceteze o dată pentru totdeauna. Pentru că e firesc să ceri, dacă dai. în cazul de față, să soliciți un tratament decent, un consult la timp și corect, nu să mergi la spital și să te trezești cu noaptea-n cap ca să prinzi bon la nu știu ce rînd, iar cînd ai ajuns să intri, asistenta să-ți arunce în nas, prin ușa întredeschisă, că programul doctorului s-a terminat. Și, eventual, s-o iei de la capăt cînd va putea medicul să te primească.

Trăiesc cu aceeași convingere de multă vreme: nimic nu e imposibil, dacă vrei. Avem exemplul altor țări civilizate în care sistemul sanitar privat a fost încurajat tocmai pentru a exista alternativă. Asta a generat și concurența între clinicile de stat și cele private. Așa că standardele oferite de cele două sisteme au ajuns la un nivel foarte apropiat. Deci, se poate! La alții, însă, nu la noi. ţ›ř›$śţ›0gë+Ę™>3 Helvetica-R mânesc, nu doar cel băcăuan. Ne place sau nu, asta-i realitatea, așa că n-are rost să ne dăm după deget. Tris

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!