Lumea românească

Voioasa nepăsare!

Vasile PRUTEANU

Realitatea este, adeseori, de o admirabilă ironie. âmi vine să cred că paradoxul este adevărata lege a naturii și o răsturnare firească a adevărurilor unanim acceptate. Așa, de pildă, toată lumea știa că sistemul sanitar s-a prăbușit sub guvernarea pesedistă, dar și sub cea cederistă, ori sub cea de centru-dreapta a Alianței D.A. Bolnavii au simțit-o pe pielea lor, iar cei mai mulți nemaisimțind-o deloc. înspre dreapta sau înspre stînga, orice prăbușire are același efect. Asemenea și învățămîntul, justiția și agricultura, oricîte reforme s-au inițiat pentru redresarea lor. Cu cît se vorbește mai mult și se cheltuie mai meschin în învățămînt, cu atît mai puține creiere valoroase rămîn în țară, pentru că societatea nu are mai nimic de oferit. La cerințele societății, universitățile nu s-au prea aliniat, așa că absolvenții (fie ei și eminenți) găsesc, în general, posturi de șomeri. Școala românească nu s-a putut adapta nicicum la provocările lumii contemporane, sistemul de învățămînt fiind distorsionat de vechea mentalitate a dirijismului politic, care l-a sărăcit atît de resurse umane, cît și materiale. Viziunea pe termen lung în raport cu evoluția societății actuale a lipsit și încă lipsește cu desăvîrșire, pentru că nu sîntem în stare să detectăm cam ce ar trebui să așteptăm de la viitor. Neștiind asta, e firesc să nu putem direcționa tocmai învățămîntul esențial în construcția sistemului educațional. Prin fruntea Ministerului Educației și Cercetării s-au mai perindat și cîteva talente, dar lenea congenitală de a acționa nu s-a lăsat sedusă de talent. Era normal ca președintele să acuze – în discursul de acum două zile – lipsa unor proiecte viabile, blocajul la nivel instituțional, sărăcia infrastructurilor, a mijloacelor materiale și subfinanțarea alarmant de joasă a învățămîntului.
Toate acestea se știau de mult, însă harța parlamentară a frînat mereu bugetele necesare școlii. Din nefericire, jucăm prea mult cum ne cîntă lăutarii politici. Culmea este că-i și plătim substanțial pe ei și nu alocăm fonduri pentru modernizarea învățămîntului. Evident, problemele esențiale nu se rezumă doar la fonduri, dar acest capitol caracterizează o păguboasă viziune privind importanța pe care societatea românească o acordă acestui delicat domeniu. âmbibați de prejudecata că învățămîntul și cultura nu creează, ci doar consumă resurse, parlamentarii negociază an de an bugete scrîșnite pentru educație, proiectîndu-ne, astfel, un viitor incert chiar într-o Uniune Europeană nevoită să ne silească cu stegulețe, să ne deschidem ochii cu atenție, ca să nu plîngem mai tîrziu, căci nu se poate plînge cu lacrimile altora pentru ceea ce așteptăm de la viitor. Care de venit, vine cu siguranță, nu poate fi evitat. Numai să nu pierdem timpul de pomană și să ne trezim că tînăra generație din România pleacă masiv să-și exercite vocația în alte zări, mai darnice și cu resursele destinate cunoașterii și cu cele umane. încă de pe acum mulți absolvenți de liceu se străduiesc să găsească în străinătate universitățile pliate pe cerințele societății și să scape de prea-umflatul detașament de profesori mediocrii, năvăliți în instituțiile de învățămînt ca urmare a unor doctorate obținute pe valută forte sau plagiat grosier din operele și lucrările științifice ale altora. Aceștia, în loc de cursuri mustind de idei și imaginație, bat cîmpii cu zburdălnicie, probînd o platitudine și o mediocritate atît de obositoare încît e mai bine să-i ocolești. După aderarea la Uniunea Europeană, procesul de emigrare selectivă se va accentua dramatic. Vom exporta, astfel, cu voioasă nepăsare tot ce conține viitorul inteligenței românești.
Nu neg existența unor profesori cu experiență și prestigiu, exigenți cu ei înșiși și cu studenții doritori de a fi adînc specializați, dar aceștia par compleșiți de tupeul parveniților proveniți din sfera politicului sau afacerilor înnebuniți de dorința notorietății și a titlurilor academice, care nu le folosesc decît la lauda de sine. România a adoptat prea necritic și prea grăbit o sumă de erori din sistemele de învățămînt din alte țări, deși nimeni nu ne obliga la aceasta. Masificarea masteratelor și a doctoratelor este o experiență tristă, ilustrată cu brio de mișcările studențești din Franța – idee ce nu era neapărat nevoie să ne-o însușim. Nici sistemul universităților publice, foarte accesibile ca taxă, nu e obligatoriu a-l institui la noi. Pentru că acestea vor fi sufocate de un număr uriaș de studenți superficial pregătiți, lăsați de izbeliște să se descurce cum vor putea și care cu greu se vor integra în sistemele economice sau sociale, avînd în vedere precaritatea cunoștințelor dobîndite. Pe bună dreptate se cere alocarea de fonduri substanțiale pentru educație și învățămînt. în fond, investim în viitorul societății românești și cu acesta nu e cinstit să fii zgîrcit, atîta vreme cît îi ceri performanță, regăsită, apoi, în realizări, iar acestea în civilizații superioare.
într-o ordine cosmogonică firească, orice clipă pierdută înseamnă mai puțin pentru viitor. Cît vor valora generațiile actuale știe numai acel viitor, pe care cu speranță îl așteptăm. Tare mi-e teamă, însă, că ne pregătim îndelung spre a fi luați prin surprindere, cînd nu vom mai înțelege nimic.ducațional. Prin fruntea Ministeru

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!