Mereu tînăr și „surprinzător în formele sale de manifestare, operînd sinteze dintre cele mai îndrăznețe, propunînd un nou tip de muzician și un alt fel de a asculta muzica, jazz-ul este, fără îndoială, unul din fenomenele artistice majore ale secolului nostru”, scria Mircea Tiberian în prefața D icționarului de jazz a lui Adrian Andrieș apărut la Editura Tehnică în 1998.
Majoritatea comentatorilor și observatorilor îl consideră ca fiind cel mai consistent cadou cultural pe care l-a făcut continentul nord-american umanității. Creat de negrii din sudul SUA către sfîrșitul secolului XIX, ca o formă de manifestare a muzicalității lor specifice jazzul a cunoscut în istoria de o sută și ceva de ani o evoluție imprevizibilă de la muzica localurilor deocheate ale New Orleansului la formule moderne și avangardiste care au păstrat în primul plan al originalității, libertatea de expresie, exuberanța comunicării între muzicieni și auditoriu ca și pe cea dintre muzicienii înșiși angrenați în construcții sonore complementarizate și interreactive. Dupa cum observa în 1976 jazzologul Mihai Berindei, unul dintre cei care și-au dedicat întreaga viață și activitate promovarii acestui idiom muzical în țara noastră, jazzul a sintetizat genurile din folclorul negru (negro-spirituals – cîntecele de rugăciune; work songs – cîntecele de muncă și bluesul) și elemente ale muzicii europene, prin intermediul temelor de ragtime frecvent utilizate la începutul secolului XX.
Cităm din antologicul Dicționar de jazz apărut în 1976 la Editura Științifică și Enciclopedică: „în interpretările lor orchestrale, puternic ritmate, negrii au păstrat din tradiția strămoșilor lor africani sistemul ritmic, maniera de frazare și felul de tratare a materiei sonore, precum și unele elemente armonice ale bluesului (v.blue notes) și au împrumutat din muzica europeană sistemul melodic, armonic și în general instrumentația”.
Treptat ei au devenit fascinați de posibilitățile nelimitate ale improvizației și creativității, dînd haine noi unor teme populare sau de entertainment, echivalentul sonor al muzicii ușoare din alte zone geografice, cărora le-au conferit valențe sporite dar și specifice, îmbogățindu-le necontenit. Practic nici o interpretare de jazz nu e identică și cel mai bun mediu de propagare este concertul. Din motive arhicunoscute, noi trebuie să ne mulțumim în primul rînd cu înregistrări, ceea ce este echivalentul unor produse conservate față de savoarea deosebită a comunicării din concert.
âmi vine în minte o paralelă între cea mai deplină formă de democrație (fără îndoială cea americană!) și muzica de jazz. Aceasta rezolvă în modul cel mai echitabil relația individ – sistem. Temele muzicale realizate prin succesiuni de improvizații individuale sau colective oferă fiecărui muzician prilejul de a-și exprima personalitatea și talentul preluînd și dezvoltînd în solo-uri motivele melodice exprimate.
în același timp ceilalți muzicieni trec în planul doi subsumîndu-se unor accente complementare, pentru ca apoi să preia din zbor ideile muzicale expuse în prealabil cărora le adaugă caratele propriului talent într-o libertate de expresie care nu devine niciodată haotică.
Despre caracteristicile muzicale ale genului și personalitățile care i-au conferit aura de legendă, vom reveni în următoarele episoade. (Radu CIOBANU)doi subsumîndu-se unor accente complementare, pentru ca apoi să preia din zbor ide
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.