Un debut în haine de gală

Constantin CĂLIN

„Ziarul de Bacău” și-a informat cititorii despre lansarea, lunea trecută, a volumului „Bifurcația neantului” (Ed. Junimea, 2005), de Vasile George Puiu. Autorul e profesor universitar doctor inginer, specialist în „organe de mașini”. Am fost al treilea vorbitor, cel mai precipitat, căci știam că mai urmează încă unul sau doi. De altminteri, nici nu am obiceiul să mă răsfăț în fața publicului, a cărui răbdare bănuiesc a fi scurtă, mai ales într-o zi călduroasă și umedă. Așteptîndu-mi rîndul, mi-am făcut un plan simplu: să mă refer doar la titlu. Aveam deja pretextul de la care să pornesc. Ce se întîmplase? în drum spre Centrul „G. Apostu”, mă întîlnisem cu un cunoscut cu chef de vorbă. L-am reprimat politicos, avertizîndu-l că mă grăbesc: trebuie să prezint o carte. I-am spus numele autorului și titlul volumului, care – am observat – l-a nedumerit. „Filozofie?”, m-a întrebat. îndată ce ne-am despărțit, mi-au revenit în minte două cazuri similare de derută. Mihail Sabin, fost coleg de redacție și Dan Laurențiu, fost coleg de facultate, ambii poeți, au debutat la mică distanță în timp. Cartea celui dintîi se numea „întreținerea focului”, iar a celuilalt „Poziția aștrilor”. Pe prima, fără s-o deschidă, librarii au plasat-o la raionul de siderurgie, iar pe a doua la raionul de astronomie. Procedînd la fel, unde oare ar ajunge „Bifurcația neantului”? Acest titlu sună riguros, geometric: nu lasă să se întrevadă că între coperți e poezie. Ciudat, în el, cuvîntul „neant” nu pare înspăimîntător. „Bifurcație” îl atenuează, îl transformă în ceva uzual. âmpreună, ele evocă un gest radical, nu drama unor opțiuni, ceea ce face poemul omonim. Poți alege între „neant” și „neant”? Ce mi-i „neantul” din stînga față de cel din dreapta, ce mi-i cel de sus și ce mi-i cel de jos? Vrea – mă întreb – d-l Vasile George Puiu să spună că viața e vămuită de neant? Nu pot să-l cred, figura lui nu mă convinge. El e un om de o remarcabilă vitalitate, robust, un bucovinean constructiv, mai degrabă realist decît himeric. Ca poet, ridică uneori privirea spre cer, dar fără metafizică. Sau, poate, „bifurcația” are aci sensul de negație? Prea mult „mister” într-un titlu care nici nu acoperă materia întregului volum, dat – probabil – ca un fel de explicație a unor avataruri biografice. Teama că aș putea să mă încurc eu însumi în aceste ipoteze, să apar incoerent și fastidios, m-a făcut să renunț. Am căutat o altă „cale de acces”.
Inginerii în literatură… Teoria literară pe care am învățat-o în facultate cerea ca scriitorul să fie „inginer al sufletului omenesc”. O metaforă sugestivă, desigur. Ulterior, am întreprins o cercetare statistică pe lotul scriitorilor lansați în colecția „Luceafărul”, – destinată tinerilor din anii ’60. Rezultatul? Din 108 scriitori (poeți și prozatori) cu studii universitare, 81 urmaseră filologia, 8 filozofia, 5 medicina, 2 științe economice, 2 dreptul, 2 teatrul și cinematografia, cîte unu arhitectura, istoria, matematica, educația fizică, silvicultura. Ingineri, doar trei. Nu era vremea lor. Abia după ’90 ei au devenit
numeroși în literatură și publicistică. Trebuie să adaug: de voie, și de nevoie! Deși literatura e un porto-franco, generația căreia îi aparțin creditează mai mult pe scriitorii care provin din rîndul absolvenților de filologie și e rezervată față de ceilalți. O spun documentat. Prejudecata aceasta a însoțit începuturile literare ale lui Radu Cârneci (silvicultor la origine) și Ovidiu Genaru (profesor de educație fizică). Am sesizat-o chiar și la unii critici. Ea n-a dispărut, dovadă felul în care mai e privit Petre Cimpoeșu (inginer petrolist), în ciuda excelenței sale. Și, fără îndoială, va mai dura, pînă în ziua în care mai mulți dintre nefilologi vor ocupa rîndul întîi în ordinea valorică.
Dacă nu l-aș cunoaște direct pe autorul „Bifurcației neantului”, mi-ar fi greu să-i determin profesia de bază. Lexicul său nu cuprinde decît trei-patru cuvinte inginerești: axonometrie, bifurcație, soft, bisectoare. Și mai greu mi-ar fi să spun dacă volumul său e la prima apariție sau e o reeditare. Cu asta ating, cred, miezul chestiunii. Poezia sa îmi pare un fel de epură a unei părți din lirica anilor ’60 – ’70; poezie de confesiune biografică, retorică, sonoră; „romanța” interpretului de „romanțe”; un cîntec în linia cîntecelor principalilor poeți ai epocii, – și totuși originală. E o poezie ivită în alte peisaje morale decît cele ale prezentului, mai optimiste, de tinerețe și boemă, despre iubiri ceremonioase, pătimașe și nobile, „ceruri întoarse în fîntîni”, „dureri în formă de stea”, „zări ce scot fum din ninsori prelungi”, cai, ierburi, păduri, țărmuri, corăbii, catarge, figurație dispărută după intrarea în scenă a optzeciștilor. O poezie gen „remember” și „refren”, în tonuri melancolice, suave. în fine, o poezie cu multe „versuri date” (primele versuri ale unui poem) frumoase („Iubito, clepsidrele-mi bat în timpane”, „Chipul tău e ca o floare de mac”, „Nu m-aștepta, domniță, eu n-o să pot veni” etc.), cît și altele, răsucite subtil: „timpul nelăsîndu-mi timp/ dintre patimi să mă schimb”, „marea înzăpezire înainte de tine”, „mai dă-mi puțină primăvară/ atîta cît nu pot să-ți cer”, „și ne trezim cum floarea cea albastră/ ascunde-n frica ei un gol prudent” etc. Deși doar un diletant – un diletant în sensul originar al termenului (acela de ins care se dedică unei arte din plăcere), d-l Vasile George Puiu e mai simpatic, mai substanțial și mai onest decît unii dintre așa-zișii poeți cu patalama, sarbezi și muți. Simpatic de-a binelea, aș zice, prin faptul nu puțin important că e recitabil, fluent, natural. Neîndoios, are ureche bună ( la fel mirosul) și simțul rimei, calități rare într-o literatură cu din ce în ce mai mulți „surzi”. Discursul său atinge, nu o dată, momente de virtuozitate, încît nu te scandalizezi nici cînd devine mecanic, nici cînd „forțează limba”, recurgînd la forme verbale scurte ca „să te dor”, „mă suspect”, „să-mi porunci”. Diletanții sînt tentați de varietate, lucru pe care sumarul volumului în discuție îl demonstrează cu prisosință: cuprinde de toate, de la declarații de dragoste pînă la epitaf. Aș sublinia însă că aceste lucruri aparent disparate se leagă totuși, sentimental și stilistic, între ele.
„Bifurcația neantului” e unul din cele mai luxoase debuturi. O carte-album, de expoziție, din care două-treimi reprezintă versurile autorului și postfața criticului Alexandru Dobrescu (Aldo, ca semnatar al prezentării artistice), intitulată, just, „Vioara lui Ingres”, și o treime „reproduceri după desene și tablouri de Francis Picabia”, combinație surprinzătoare, nu ușor de motivat. Sincer să fiu, o consideram imposibilă, întrucît „asortează” un romantic cu un dadaist. Se pare că m-am înșelat. Luxul are însă exigențele lui și uneori e mai expus criticii decît ținuta normală. Ce să zic ca să nu par cîrcotaș? Să nu fie!a lor. Abia după ’90 ei au devenit
numeroși în literatură și pub

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!