Bacăul, orașul cuptor!

„Căldură mare, mon cher! Căldură mare!”. Cuvintele lui Caragiale revin, din nou, în actualitate. Mai mult „leșinată” de căldură, mă urc în mașină. Sticla de apă rece de la frigider îmi pare cel mai bun „aliat”. O pun la piciorul drept, precum vînătorul arma. O secundă mi se taie respirația. Deschid larg geamurile. Trag aer în piept și o iau din loc. Din mersul mașinii orașul pare pustiu. Pe străzi, oamenii sînt mai puțini ca de obicei. Șoseaua dogorește. Mașinile, mai încinse ca de obicei. Șoferii, cu nervii întinși la maxim, claxonează nervoși. „Căldura parcă i-a năucit pe toți”, îmi zic în gînd. Un raid, de la un capăt în altul al orașului, mi-a întărit convingerea că toată lumea se „luptă” din greu cu „inamicul” numărul unu: canicula!

Pe trotuarul pe care trec, patru oameni, la bustul gol, trudeau din greu la un șanț. Asudați din cap pînă-n picioare trăgeau la tîrnăcop. Le zic un „Doamne ajută!”, așa cum se zice la sate. Oamenii lasă jos tîrnăcoapele, se uită la mine și mă întreabă: „O votcă nu aveți?”. Muncitorii par învățați cu munca grea, dar căldura i-a toropit din cap pînă-n picioare. „Pînă la prînz om termina noi! Tragem un cablu electric pe sub pămînt. E uscat pamîntul, uscat. Uscat și chetros!”, repetă Vasile Mihai și își șterge cu mîna sudoarea de pe frunte. „Eee, o dăm înainte, că avem nevoie de bani. Ieri ne-am urcat pe un stîlp. Să vezi acolo căldură! Fericire curată”, mi-a spus, ironic, un alt muncitor, bronzat din cap pînă-n picioare.

„Pe căldura asta vrem lapte și săpun!”

Fac cîțiva pași și ochii mi se opresc pe doi oameni care „dădeau cu mătura” în fața unui magazin. „Mie să-mi dea patronul magazinului lapte și săpun! Că doar trebuie și eu să mă spăl. Mă simt ca un melc. Și de la praful ăsta, parcă aș bea niște lapte. âmi vine să mă bag cu capul în frigider”, mi-a spus Gheorghe Nicu, angajat al unui magazin situat pe Calea Moldovei. Omul părea că vrea să-mi mai spună și altele, dar apariția unui „domn bine”, cu figură de patron, l-a făcut pe acesta să muțească și să „mînuiască” chiar mai „sprinten” mătura.

„Curcan” păzește la umbră oile

în zona Gherăiești, la cartierul de case nou construit, oamenii „dădeau bice” la ultimele finisaje. Var, vopsea, nisip, ciment, oameni cu roabe. Cu toții, transpirați cu mișcări lente. în stînga, sub un pîlc de pomi, un cioban dormita, alături de oile sale. Mă duc spre el. Cîinele care îl însoțea nu pare deloc „deranjat” de prezența mea. Ridică puțin capul și îl pune la loc pe labe, docil. „Apropiați-vă, că nu vă face nimic!”, mă îndeamnă omul. Oile moleșite de căldură nu se sinchisesc nici măcar să pască. „Soarele, soarele le omoară! Nici mîncare nu le mai trebuie. Trag doar la umbră”, îmi explică ciobanul. âl întreb dacă toate oile sînt ale lui. Omul plictisit îmi spune, pe scurt, că „de cînd a fost disponibilizat nu face altceva decît să pască oile și caprele oamenilor din zonă”. E mulțumit de banii cu care este plătit și „stă cu ochii pe ele ca pe butelie, ca să nu cumva să se piardă vreuna, că e jale!”. Omul rîde și îmi spune că numele lui este Costică Curcan și că, iată, a ajuns ca un „curcan” să păzească oile.

Pescarii se răcoresc în mîl

Pe malul Bistriței, cîțiva pescari blazați îmbrăcați în bermude și tricou stau cu undițele în mînă. „Trage? Trage?”, încerc să leg un dialog. Fără să scoată un sunet, oamenii dau din cap, în semn că „nu”. Unul dintre ei duce degetul la buze, ca și cum mi-ar spune să nu vorbesc prea tare, că se sperie peștele. „Dau la lipitoare, dar nici nu mișcă pluta măcar”, îmi spune aproape șoptit Niculae Sasu, unul dintre pescari. Acesta a început să îmi povestească cum, în urmă cu o zi, s-a băgat în mîl pînă la brîu că i s-a agățat undița. M-am răcorit în mîl. Aș face o baie, dar apa e cam murdară. Cred că tot în mîl am să mă bag și azi. Nămol autohton!”, rîde Sasu.
La ieșirea din oraș, oamenii prășeau de zor. Cu pălării în cap sau basmale deschise la culoare. Vlăguiți, nu se lasă pînă nu văd tarlaua de porumb scoasă din buruieni. „E uscat pămîntul, maică! Trebuie să dovedim, pînă la urmă”, îmi spune o femeie asudată pe toată fața, în timp ce-și leagă după cap broboada. Am intrat cu mașina în plin centrul orașului. La fîntîna arteziană din Parcul „Trandafirilor”, Andrei și Teodora, doi copii de patru ani se bălăceau în apă. Degeaba părinții lor insistau să meargă acasă, copiii nici nu doreau să audă de o așa „propunere”.

Oamenii nu mai vor înghețată, doar apă

în Parcul „Cancicov”, lumea stă pe bănci, la umbră. Oameni de tot soiul, de la bebeluși, pînă la vîrstnici. Trec pe o alee. în dreapta mea aceiași bărbați, pe care îi știu de ani buni, joacă șah. Alții, își omoară timpul făcînd politică. Aud în spatele meu un glas de copil, în jur de un an, care spune: „Mama, apa, apa!”. Vînzătoarea care vinde înghețată la cornet stă blazată pe scaun. âmi explică faptul că lumea nu prea cumpără înghețată, deși este cald. „Mai toată lumea bea pe vremea asta doar apă. Cred că nici măcar un milion de lei nu am făcut azi”, îmi explică femeia. O firmă producătoare de sucuri se pregătește de zor, în centrul parcului, pentru o campanie promoțională, care va începe spre seară, cu un spectacol. Mascota programului nu e cîtuși de puțin vioaie. Stă mai mult tolănită pe o stivă de sucuri, la umbră. „Căldură! Căldură! Am să mă duc la umbră, că nu mai pot!”, îmi explică băiatul de sub masca mascotei. Ceva mai departe, în dreptul unei spălătorii auto, situată lîngă vamă, cîțiva angajați se stropeau de zor cu jetul de apă rece dintr-un furtun. Mai încolo opresc mașina ca să îmi cumpăr o sticlă de apă minerală. Chiar la picioarele mele apare un cîine. Inofensiv și blazat. Cu gura deschisă. Nici gînd să mă muște. âi era doar cald. (Olimpia FILIP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!