Pro musica

Jazzul timpuriu: stiluri și personalități (II)

Perioada «pre-clasică» (1927-1934) continuă evoluția anilor precedenți cu o tendință fermă de expansiune a solisticii individuale. După Louis Armstrong apar și alți mari soliști: Earl Hines la pian, Coleman Hawkins la sax-tenor, Sydney Chet la clarinet și sax-sopran. Orchestrele mari (big-bad-urile) devin din ce în ce mai frecvente.
După Fletcher Henderson și Don Redman, Duke Ellington perfecționează construcția aranjamentului (oral sau scris), îndreptînd orchestra pe calea semi-simfonismului; el strînge în jurul său o echipă de remarcabili soliști și în același timp buni executanți: Bubber Mylei și Cootie Williams (trompetă), Joe «Tricky Sam» Nanton (trombon), Barney Bigard (clarinet), Johnny Hodges (alto-sax), Harry Carney (bariton – sax). Centrul jazzului începe să se deplaseze de la Chicago la New York. La Chicago subzistă încă Jelly Roll Morton și Jimmie Noone în tradiția New Orleans și apare școala albă a stilului Chicago, ai cărei reprezentanți de frunte sînt legendarul cornetist Bix Beiderbecke, Frank Teschmaker (alto-sax, clarinet), Frankie Trumbauer (c-melody-sax) sau Jack Teagarden – trombon și formația bateristului Ben Pollack, în care debutează celebrul de mai tîrziu Benny Goodman (clarinet).
O mențiune specială ocupă orchestra muzicantului alb Paul Whiteman (supranumit pe nedrept „king of jazz”), care ar fi rămas fără semnificație pentru jazz dacă nu i-ar fi inclus pe cîțiva din instrumentiștii școlii Chicago și mai ales pe Bix Beiderbecke. în 1924 cînta în primă audiție faimoasa Rhapsodie in blue de George Gershwin, o primă integrare a elementelor muzicale negre în cadrul marilor forme simfonice.
Această epocă de tranziție a făcut loc perioadei clasice (1935-1945) a jazzului. Muzica de jazz cîștigase deja un echilibru care-i marca maturitatea și operase sinteza diferitelor tendințe manifestate pînă atunci. Aceasta este epoca stilului swing și apogeului formațiilor tip Big-Band.
Count Basie se impune prin simplitatea și dinamismul formulelor sale orchestrale: un ritm de o valoare excepțională furnizat de celebra secție Freddye Green (chitară), Walter Alter Page (bas) și Joe Jones (baterie) și calitatea formidabilă a soliștilor Buck Clayton, Harry Edison (trompetă), Herschel Evans, Lester Young (tenor sax), Dicky Wells (trombon) care deschid orchestrei o lungă serie de succese, care n-au încetat pe parcursul întregii cariere. Jimmie Luncefor tinde, ca și Basie, la realizarea swingului de orchestră, dar căutările efectelor de atmosferă îl apropie de Ellington. Totodată, Ellington a dat, în jurul anului 1940, o serie de capodopere de incomparabilă valoare, cu o contribuție substanțială a contrabasistului Jimmy Blanton, care a emancipat basul în prea scurta sa carieră de numai doi ani (a murit răpus de tuberculoză). Bateristul Chick Webb o lansează pe cîntăreața Ella Fitzgerald, conduce un big tend dinamic și interesant, ca și Andy Kirk, unde pianista Mary Lou Williams deține și rolul de „aranjeur”.
în fine, dintre albi fac succes orchestrele fraților Jimmie (clarinet ) și Tommy (trombon) Dorsey, Glenn Miller(care alăturînd un clarinet secției de saxofoane descoperă o sonoritate care-l face celebru), Bob Crosby, Harry James și cel mai cunoscut dintre ei – Benny Goodman – pentru care Fletcher Henderson scrie aranjamente rămase capodopere.
Aduc mulțumiri ilustrului Cornel Chiriac, al cărui studiu ne-a oferit o elocventă sursă de inspirație și vom continua în proximele episoade. (Radu CIOBANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!