Vara nu-i ca iarna!

Căldură mare, dom’le!…

Vară fierbinte. Căldură mare. Caniculă. Oricum i-ai spune, nu te lasă să trăiești. Normal. Acesta e anotimpul celor în vîrstă, care își amintesc de Bacăul tinereților lor. Adică de orașul românesc al anilor și deceniilor trecute. Pe atunci, pe o astfel de vreme cu temperaturi ridicate, în jumătate de oraș mirosea a baltă, a răcoare, a răgălii, a broaște, a pește. Pe străzile centrale, dar și pe cele mai lăturalnice, precum și în parcuri, găseai tonete cu renumitul sirop la pahar care costa 50 de bani. Era minunat, nu pentru că acesta costa doar o jumătatate de leu, ci pentru că respectiva zeamă dulce era naturală și aromată: de trandafiri, de zmeură, de lămîie. Găseai la tot pasul tonete cu înghețată pe băț sau sublima „casată”, care era pusă în cornete și în alte recipiente cu un fel de polonic micuț. Chiar și în anii mai recenți se găseau tonete stradale, de unde puteai lua astfel de înghețată. în anii ’60 – ’70 te loveai la tot pasul de tonete unde se vindeau diverse dulciuri, precum bomboane, alb-roșul ciubuc, vată de zahăr, halviță, ciocolată trasă în felurite forme. Toate acestea erau „reminiscențe burgheze” ale orînduirii socialiste românești autentice și originale. Cu timpul, aceste „reminiscențe” ale unui comerț stradal cu adevărat liber și concurențial, care reușie să se mențină – culmea! chiar și în primii ani de comunism avîntat – au dispărut ca luate de viituri, au fost anihilate total. Au cam dispărut și plimbările de seară ale populației, la orele la care lumea din toate categoriile sociale umplea pînă la aglomerație zona centrală a orașului. Au cam dispărut și grădinile de vară unde puteai servi mici, o bere, un șpriț, o apă minerală. Au dispărut și cinematografele în aer liber: cel de lîngă Parcul Trandafirilor și de la Teatrul de Vară. Au dispărut și multe alte lucruri simple, dar pitorești și necesare pentru bucuriile simple ale vieții; lucruri pe care le-am așteptat să reapară după decembrie ’89. Iată, însă, că nu s-a întîmplat astfel. De ce? Pentru că, din păcate, decembrie ’89 nu a fost, pentru România, o binecuvîntare, ci mai mult un blestem. Sîngele care a curs s-a irosit în zadar. Apoape tot ce s-a petrecut atunci nu a constituit un semnal pozitiv pentru ceea ce va urma. Dacă încă de pe la începutul anilor ’70 ni se impusese o nouă „estetică stradală”, alături de o altă „etică stradală” – care reprezentau, în realitate, o estetică și o etică a sărăciei, a indiferenței și a dușmăniei față de nevoile mărunte, dar firești, ale oamenilor obișnuiți, acestea ne sufocă în continuare. Aceste metamorfoze globalizatoare se regăsesc într-un oraș cu blocuri și străzi, în general, lipsite de personalitate și atractivitate. Conform respectivei „estetici”, pe străzi nu trebuie să existe nimic din ceea ce ar putea „polua” aspectul citadin: nici tonete, nici chioșcuri, nici vînzători ambulanți. Și dacă, totuși, nu se poate „fără”, numărul lor trebuie limitat la minim. De aici și pînă la izolare, la distanțare, nu mai e mult de străbătut.
Oare cine ar putea fi și de prin ce coclauri se trag acești oameni care ne-au impus regulile lipsei de comunicare? Poate că tocmai ei, vînzătorii de siropuri, de halviță și alte nimicuri ce pot face arșița suportabilă, ar fi o posibilă rezolvare. N-am auzit ca reîntoarcerea la tradiție, la bucuriile simple ale vieții, să fie nocivă… (Gheorghe CHIȚIMUȘ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!