Pasiune fără limite

Omul cu „microbul” porumbeilor în sînge

„Cînd aveam șapte ani, bunica mi-a adus în sîn doi porumbei. Cînd i-am văzut, «microbul» mi-a intrat definitiv în sînge. Atunci, un vecin mi-a zis că dacă fur de la bunica mea cîteva găini și i le dau lui, îmi va da și el un porumbel. Bătrîna avea șase găini, care stăteau toată ziua cocoțate într-un salcîm. M-am urcat după ele și le-am «găbuit» pe toate. Le-am vîrît într-un sac și i le-am dus vecinului. Așa de strașnic le-am prins de cap, că bietele înaripate nu au mai apucat să zică nici măcar «cîr!». Trocul a fost reușit! Pe șase găini mari și ouătoare am căpătat un porumbel. Afacere curată!”.

Așa începe povestea pasiunii lui nea’ Mustață, pe numele său real Constantin Cristea. Omul, de 65 de ani, nu poate să trăiască fără porumbei. Are cîteva sute. Le-a făcut o cușcă mare și nu se mai satură privindu-i din pragul casei sale. âi știe pe fiecare în parte și îi iubește ca pe proprii copii. „Sînt deștepți, dom’le! Deștepți ca omul!”, susține nea’ Mustață. Omul povestește că, lunar, cheltuie pe întreținerea hulubilor cam cît ar cheltui dacă ar întreține un porc. „Damblaua se plătește! Ca fumătorii: oricît s-ar scumpi pachetul de țigări, tot nu le lasă. Așa și eu, cu porumbeii ăștia. Dambla mare!”, rîde omul.
Bărbatul povestește că, atunci cînd era copil, și noaptea visa cum să îi combine la împerechere și își închipuia cum vor arăta puii astfel obținuți. Nea’ Mustață se urcă pe scară spre cușca hulubilor și vine cu vreo doi în mînă. „Aștia sînt pui. Nu pot deocamdată să zboare. Ia, hai, ține-i în mînă că nu ciupesc!”, mă îndeamnă omul. Zîmbesc și îl întreb dacă i-a controlat de gripă aviară. „Hai, măi, că a dat și la radio că porumbeii nu fac nici o gripă aviară. De ei nu se prinde boala asta”, mă asigură omul. El îmi arată toate soiurile de hulubi pe care îi are prin curte. Cu degetul arătător îndreptat spre colivie, nea’ Mustață face o scurtă prezentare a „voiajorilor căpăciți pe roșu, pe galben, pe negru și pe argintiu”. âmi explică că cei „căpăciți” au doar aripile colorate și sînt cei mai căutați din „neamul lor”. „Mai am albaștrii de Timișoara și jucători de Botoșani și de Galați. Ăștia jucători fac tumbe în zbor. Uite așa se dau peste cap!”, spune omul, în timp ce învîrte palma dreaptă, mimînd rostogolirea porumbeilor în zbor.

„Porumbeii, sentimentali ca oamenii!”

Cristea spune că îl doare sufletul cînd dihorul îi mai fură cîte unul. Și un vecin îi mai dă tîrcoale și nu pleacă niciodată cu mîna goală. „Mă caută și zice: «Nene, dă-mi o sută de mii de lei dacă vrei porumbelul înapoi!»”, povestește bărbatul. Acesta este convins că porumbeii sînt sentimentali. „Odată, am cumpărat un porumbel de la cineva din Cîmpina. După șapte ani, cînd i-am dat drumul, a plecat la fostul proprietar. Li se face dor de casă. Ca oamenii! Cît a stat la mine nu a făcut nici un ou. Cum a ajuns la Cîmpina i-a și umplut omului cușca de hulubași mici. Atunci, stăpînul mi-a dat și mie șase puișori. Poate nu vă vine să credeți, dar cînd au început să zboare și puii au plecat înapoi la Cîmpina, la părinții lor”, povestește nea’ Mustață.

„La Galbeni, porumbeii înnebunesc!”

Bărbatul vorbește despre porumbeii cu care a participat la diferite concursuri. „Am avut și cîștigători. Ăștia sînt voiajori. Dar mi-e necaz, că nu se dau diplome. M-aș fi mîndrit și eu cu ele. Ba, mai mult, noi trebuie să dăm cîte șapte euro pentru fiecare porumbel participant”, explică omul. Acesta a trimis porumbei de mai multe ori în Varșovia. Este mîndru că hulubii săi sînt rapizi. „Este un curier care pleacă cu toți hulubii la concurs. Le dă drumul la șase dimineața din Varșovia și ziua, la două și jumătate, sînt acasă. Porumbeii au un instinct foarte dezvoltat și știu să aleagă drumul cel mai scurt”, susține Cristea.
Omul este convins că la Sighetul Marmației se organizează cel mai greu concurs pentru porumbei. Acolo, traseul este înconjurat de munți. Ca să treacă munții, porumbeii trebuie să zboare la înălțimi foarte mari, unde sînt ulii. Mulți sînt prinși de păsările răpitoare și nu mai ajung la sfîrșitul traseului. „Ca să fiu sincer, uneori, și organizatorii mai fac șmecherii. Le iau inelele de la picioare și îi vînd. Eu stau acasă și aștept să îmi ajungă porumbeii de la concurs și ei sînt vînduți la alții. Mie mi se spune ca au murit pe drum sau că i-au mîncat ulii”, se plînge nea’ Mustață. Este supărat că „la noi în județ, la Galbeni, porumbeii înnebunesc”. Bărbatul îmi explică faptul că acolo, la stația de radioficare, undele emise „zăpăcesc de cap” hulubii.
Cristea a văzut în viața lui multe rase de porumbei. Chiar zilele trecute, un băiat a prins un porumbel care venise tocmai din China. Avea la picior un inel și două ștampile sub aripi pe care era scrisă țara de origine a păsării. „Păi, porumbelul ăsta care a zburat atîta drum merita cel puțin 20 milioane de lei. L-a cumpărat cineva cu 150.000 de lei!”, zice omul.
Am plecat din curtea lui nea’ Mustață pentru că venise ora de masă a porumbeilor. Omul a intrat în cușca lor cu o traistă de floarea-soarelui după el. „Hai băiețași, la plăcinte, la plăcinte. Luați la tata, pui, pui pui, glu, glu, glu…!” (Olimpia FILIP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!