Bolnavii din Spitalul Județean caută cu lupa mîncarea în strachină

La intrarea în Spitalul Județean de Urgență, Vasile Popa, un bolnav în pijamale rupte și papuci cu găuri, se ține de abdomen. âl întreb pe cine așteaptă și îmi spune că trebuie să vină fiul său „cu de mîncare”. âl întreb dacă a mîncat de dimineață și îmi spune că nu a avut ce. „Cu mîncarea de la spitalul ăsta, nici un copil de un an nu s-ar sătura. O linguriță de margarină și o cană de ceai fără zahăr, la micul dejun, credeți că e suficient pentru un om de 50 de ani?”, mă întreabă retoric Popa. âl întreb ce mănîncă bolnavii de obicei la prînz, și bărbatul îmi răspunde că „supă chioară de legume și la felul doi tocăniță de cartofi sau pilaf”. Omul mi-a explicat că, și atunci cînd era soldat tînăr și plin de putere primea mîncare mai bună și că i se pare corect ca oamenii slăbiți de boală să fie hrăniți zdravăn. „E bătaie de joc, dom’le, bătaie de joc!”, repetă bolnavul.

„Ia de la mama ciulama cu smîntînă de grîu”

Urc scările pînă la etajul I, la secția de Urulogie, și dau cu ochii de un cărucior de metal pe care „tronau” două găleți cu zeamă. „Ce-i zeama asta?”, întreb una dintre infirmiere. Femeia mă măsoară din cap și pînă în picioare și mă corectează explicîndu-mi că „zeama” este, de fapt, supă. în cîteva secunde, m-am trezit înconjurată de alte trei infiermiere care par „aliate” cu necazul bolnavilor și care recunosc în gura mare că „mîncarea e subțire”. Femeile, deschise discuțiilor, îmi spun că azi am nimerit bine, că e „ziua de carne”. O întreb dacă mîncarea cu carne e ceva rar și femeia răspunde afirmativ. Bolnavii dau buluc în sala de mese. Cuminți, se așază la locurile care parcă le știau dinainte. Le întreb cum li se pare mîncarea la gust și oamenii îmi răspund că, „de nevoie, merge!”. Infiermiera mă lămurește că zilnic se gătește ciorbă lungă și cu legume fierte. „De potroace n-avem!”, rîde infirmiera. Un bătrîn se așează stingher la colțul unei mese. Infirmiera îl zărește și îi zice: „Ia de la mama supă și ciulama cu smîntînă de grîu!”.
âmi continui drumul pe holurile spitalului. Mă întîlnesc cu un medic neurolog, care, atunci cînd l-am întrebat despre cum este mîncarea în spital, îmi spune răspicat: „Nu se moare, dar nici nu se trăiește din mîncarea asta!”. Medicul îmi explică că majoritatea bolnavilor nu se pot deplasa către sala de mese, așa că mîncarea „vine la pat”. Meniul este diversificat, în funcție de vîrstă și de boala fiecăruia. „La ora zece, uneori se dă supliment, alteori, nu”, susține neurologul.

148 de bolnavi, la doar șapte mese

La sala de mese a secției de Medicină internă se înghesuiau și pacienții de la secțiile vecine: reumatologie, gastroenterologie și medicină internă. Am numărat mesele din sală: doar șapte. Oamenii veneau spre sala de mese valuri – valuri. Mă întreb unde încape atîta amar de lume. Mă gîndesc că nu am numărat bine și o iau de la capăt. Oricum aș fi făcut și din orice parte aș fi început, la numărătoare nu ieșeau mai mult de șapte mese. O întreb pe Didina Sameș, asistenta șefă a secției, cum reușesc ca să încapă atît de mulți bolnavi. „Eee, mîncăm în trei schimburi. Azi avem la masă 29 de pacienți de la reumatologie, 31 de la gastroenterologie și 88 de la medicină internă. Totalul este de 148. Astea sînt condițiile! Ce să facem noi?”, îmi spune asistenta.
La Maternitate am întîlnit-o pe Violeta Lazăr. Femeia aștepta ca, zilele acestea, să nască. Stătea pe o bancă în fața ușii de la intrare. O întreb cum i se pare mîncarea și ea îmi spune că provine de la o casă de copii și că e învățată cu acest gen de meniu. „Niciodată nu am mîncat mai bine! Eu sînt mulțumită. Mănînc cu pîine multă și mă satur”, îmi spune gravida. Femeia nu înțelege de ce la Maternitate viitoarelor mămici nu primesc lapte, ci doar ceai. „Că doar e Maternitate. Aici nu se dă lapte?”, se întreabă gravida.
Pe o alee, dau de cîteva paciente ale secției de psihiatrie. Femeile se plimbau și discutau de-ale lor. Toate îmi răspund la unison că la spital mănîncă mai bine ca acasă.

Bucătăria, pe lîngă camera mortuară

Insist să văd bucătăria spitalului. O asistentă îmi explică că ar fi bine să iau liftul, ca să nu trec pe lîngă camera mortuară. Mă conformez și ajung la destinație. Pereții sînt coșcoviți, plini de igrasie. O bucătăreasă zîmbitoare pare extrem de amabilă. âmi spune că în cîteva minute voi fi pusă la masă. Nu înțeleg motivul pentru care am această „onoare”. Femeia încearcă să mă lămurească că toți oaspeții care vin de la București sînt bine tratați la Spitalul din Bacău. ânțeleg că este o confuzie. Femeia pare deschisă discuțiilor. âmi explică că sînt 18 bucătărese care fac mîncare pentru 1.300 de bolnavi și meniul este foarte diferențiat. în cîteva minute a apărut la cantină și Natalia Jicmon, purtător de cuvînt al Spitalului. Aceasta pare convinsă că mîncarea este suficientă. „Există un medic nutriționist care stabilește meniul fiecărui pacient, în funcție de boală și de vîrstă. Avem peste șase tipuri de supe. Ce să facem dacă suma oferită este de 4 lei pentru fiecare pacient. Meniu mai bun nu putem face din banii ăștia”, spune Natalia Jicmon. Aceasta mi-a explicat că oamenii sărmani nu se dau externați din spital înaintea Paștelui sau a Crăciunului. „Mulți nu au ce pune pe masă. La noi, de Paști, bolnavii primesc friptură de miel, ouă roșii și cozonac. Copiii, dulciuri de 1 Iunie. Să știți că e bine!”, mă asigură purtătoarea de cuvînt.
Dau să plec. Mă opresc, totuși, la chioșcul din curtea spitalului ca să îmi cumpăr o sticlă de apă minerală. Vînzătorul se uită la mine și mă întreabă: „O plăcintă nu vreți? Să știți, că noi aici mai dăm și pe datorie. E lumea necăjită. Uneori chiar facem pomană, că de multe ori nici nu mai vedem banii! E foame, foame mare în spital!” (Olimpia FILIP, Andreea ROȘCAN)rește și îi zice: „Ia de la mama supă și ciulama cu smîntînă de grîu!”.
âmi continui drumul pe holurile spitalului. Mă

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!