Căsuțele din Izvoare ale Primăriei Bacău, iadul pe pămînt

Bacău, oraș european. Așa se spune, așa se vrea. Puțină lume știe că, în cartierul Izvoare, zeci de oameni trăiesc în condiții inumane. Arunc o privire și am senzația că acolo e iadul pe pămînt. Barăci de lemn sau carton adăpostesc copii, care încă nu au învățat să vorbească. Unii merg de-a bușilea, prin iarbă. Alții așteaptă, salivînd, cartofii care se pîrpălesc pe plitele improvizate. Toți au fețele ciupite de țînțari și sînt îmbrăcați cu haine slinoase. Se hîrjonesc desculți prin barăcile fără geamuri și uși. Peste tot miroase a fum. Un fum înecăcios, greu de suportat. Garduri nu sînt. Cartoane și bidoane de plastic, împrăștiate peste tot. Printre oameni, cîțiva cîini trăiesc ca la ei acasă. Am senzația că sînt singurii mulțumiți de viața pe care o duc.

„Șarpele! Uite șarpele!”, aud o voce de femeie. Cîțiva oameni se înghesuie să vadă „minunea”. Toți dau buluc într-una dintre cocioabele de lemn. Un bătrîn se apropie de mine și îmi spune: „Uite așa! Așa ne mănîncă șerpii, guzganii, viermii și urechelnițele. De parcă n-am fi și noi oameni! Intră, dom’ne, toate orătăniile pe sub ziduri, că maghernițele astea nu au măcar temelie”, îmi spune Costică Pintilie. în cîteva clipe, m-am trezit înconjurată de o grămadă de copii. I-am întrebat de numele lor. „Spunem care este numele nostru dacă ne faceți poze”, îmi spune o mărunțică în rochiță vișinie. Copiii se așază în rînd, ca să le fac poze. Fiecare, pe rînd, a început să-și spună numele: Constantin, Mihaela, Iulian, Mădălina și Gabriela. După cîteva minute, au apărut lîngă mine și părinții lor, care au început să-mi explice că nu mai pot să trăiască în condițiile oferite de Primăria Bacău. „Să vină Stavarache! Să vină să vadă cum stăm!”, îmi spune un bărbat de vreo 40 de ani. Omul începe să plîngă și să-mi explice cum lucrează de ani buni la spații verzi și că și-ar dori și el o casă „ca oamenii”. Fiecare își plînge soarta. Constantin a fost lovit în frunte de un cal, Lenuța are tijă în picior. Mai toți încearcă să-și găsească o scuză în fața sărăciei din care nu mai pot ieși. Mă invită în casă. Am o reținere, dar accept, în cele din urmă. Lenuța, nevasta lui, dă într-o parte preșul de pe jos ca să îmi arate că baraca în care locuiesc nu are podea și că primăria a montat casa direct pe iarbă. Carmen, fiica sa, îmi arată o sobă improvizată într-un butoi vechi. „Aici fac mîncare. Aici ne încălzim iarna”, îmi spune femeia. încerc să dezleg gradele de rudenie care există între oamenii ce locuiesc în ultima baracă din Izvoare. E imposibil! Frați, surori, concubini, părinți, nepoți, bunici, amestecați, claie peste grămadă, în doar două camere.Toți se bat cu pumnul în piept și susțin că „au muncit o viață și că primăria nu îi ajută”. âi întreb dacă au școală. Răspunsul a fost cît se poate de categoric: „nu!”.

„Noi stăm ca la pension!”

Fac cîțiva pași și dau cu ochii de familia Husa, care, relaxată, juca rummy, în fața barăcii. Toți sînt veseli, de zici că nu știu ce bucurie s-a abătut asupra lor. Mă duc spre ei. „Noi stăm ca la pension! Seara mai facem și un rummy. Păi, după o zi de muncă, merităm și noi să ne relaxăm”, îmi spune Aurica, o femeie de vreo 50 de ani. Cînd aud că sînt de la ziar, oamenii încep să-mi înșire toată viața lor. Și aceștia par convinși că „Primăria nu-i ajută pe săraci”. în cîteva minute, oamenii încep, ca și vecinii lor, să îmi explice că, de fapt, nu au nici o vină că au ajuns în această situație. Cu toții se înghesuie să-mi explice că nu sînt țigani și că „muncesc cinstit și nu au nici măcar darul beției”. Mădălina, o fetiță de cîțiva ani, este singura tristă. Mama sa îmi explică că puștoaica are TBC din cauza mucegaiului din casă. „Trebuie s-o duc la operație”, îmi spune Petronela, mama sa. Rapid, oamenii îmi spun că au avut o casă, pe 9 Mai, dar le-a fost demolată. „Mai bine ar demola cei de la primărie toate barăcile astea și ne-ar da și nouă niște ANL-uri noi”, îmi spune una dintre femeile care stătea la masa de rummy. Aceasta îmi povestește că, anul trecut, fratele său s-a aruncat de pe un stîlp din cauza sărăciei în care trăia. „O să vină tifosul peste noi!”, spune femeia.

„Mă duc la muncă. Dă, Doamne, să nu găsesc!”

Am părăsit zona Izvoare. M-am oprit direct în biroul Ioanei Calustian, director al Serviciului Public de Asistență Aocială (SPAS). Mi s-a explicat că familia Pintilie a fost mutată de curînd în Izvoare deoarece stătea pe terenul Primăriei, exact acolo unde urmează să se construiască „Selgros”. „Se țineau numai de scandaluri. Cînd i-am mutat de acolo și-au pus poalele în cap și au făcut un așa de mare circ, cum nu am văzut în viața mea! Le-am spus că vor fi cît de curînd racordați la rețeaua de apă și de curent electric. Nu e nimeni vinovat că au ajuns în această situație. Noi facem tot ce putem. Omul își mai face norocul și cu mîna lui. Majoritatea dintre ei nici măcar nu au școală. Ei nici nu se pot acomoda măcar cu o viață civilizată. De unii mă rog, zile întregi, să vină la probă de lucru, la spații verzi, și nu vor. Vorba aia «Mă duc după muncă. Dă, Doamne, să nu găsesc!»”, ne-a spus directorul SPAS. (Olimpia FILIP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!