Un „punci”, poate…
Constantin CĂLIN
Ceea ce i-a făcut recent d-l Călin Popescu Tăriceanu d-lui Traian Băsescu se numește (tot sînt de actualitate termenii fotbalistici) lăsare în ofsaid, adică o scurtă scoatere din joc. N-am o statistică, dar am observat că aproape toți cei prinși într-o asemenea poziție protestează și, odată cu ei, partea de galerie care îi susține. D-l Băsescu și „ultrașii” săi au procedat la fel. Inspirat de un articol de ziar, „jucătorul” de la Cotroceni a calificat „ofsaidul” drept „un puci anti-România”. Scuzabilă în cazul unui gazetar, această exagerare e condamnabilă în cazul său. D-l Băsescu e într-adevăr președintele României, dar, în chestiunea soldaților trimiși în Irak, el nu exprimă voința poporului român. Ar fi timpul ca d-sa să înțeleagă că n-a ajuns președinte datorită schiței de politică externă pe care a avansat-o în timpul campaniei electorale. Atunci a reușit doar să ne contrarieze cu termenul „axă”, care, pentru cei cu memorie istorică, evocă alianțe malefice. Metaforele d-sale din acest domeniu sînt, cam toate, neizbutite, îngrijorează. Obișnuit cu limbajul portuar (de succes în discuțiile cu greviștii din transporturi și în vizitele prin cartierele bucureștene, ca primar), cert, d-l Băsescu n-are acces
la limbajul diplomatic, rafinat. Acum, el explică „ofsaidul” (resimțit ca un „punci” – lovitură puternică de pumn – sau ca „un cap în gură”) ca fiind un „puci” (lovitură de stat violentă), deși acțiunea la care se referă nu conține nici un element din definiția acestuia. Doamne ferește să fie nevoie de așa ceva!
Formula „un puci anti-România” e de un senzaționalism ieftin și complet lipsită de logică: o piatră aruncată în baltă! în același timp, ea e ofensatoare și periculoasă, căci trădează reflexe dictatoriale: d-l Băsescu încearcă mai întîi să ne sperie, ca apoi să-și aroge un plus de autoritate. Iată, în loc să recunoască „ofsaidul”, pretinde că ne-a scos dintr-o dandana, o criză a relațiilor noastre cu lumea.
D-l Băsescu trebuia lăsat în „ofsaid”, pentru a fi determinat să reflecteze serios la situația sa de vasal al „licuriciului mare”, vasalitate care se răsfrînge asupra tuturor. D-l Tăriceanu (pe care, pînă acum, l-am privit – mărturisesc – fără simpatie) a făcut în sfîrșit un gest demn și ne-a eliberat de acest sentiment penibil, ne-a amintit că sîntem o țară suverană și un popor suveran. Gîjîitul și rigiditatea ținutei sale nu mă mai irită: le consider expresii ale unei anume tenacități. Constat că cine i-a zis „Moliceanu” n-a nimerit cognomenul. Surprinzător, premierul dovedește curaj, căci cu teza retragerii (teză avansată anterior și de liderul PRM, d-l Corneliu Vadim Tudor) își asumă riscuri dintre cele mai mari. Știm doar pe cine supără…
Interesant e deocamdată altceva: felul în care au sărit la grumazul său d-l Băsescu, PD și PSD denotă complicități vechi și noi între aceștia. Reacțiile sînt similare cu cele din anchetele împotriva „marilor corupți”. Sînt invocate chichițele, aspectele procedurale, pentru a sufoca principiul. Admit că inițiativa d-lui Tăriceanu și a PNL e (cu un clișeu auzit des în aceste zile) un „joc de imagine”, dar asta nu mă împiedică să fiu de acord cu ea. S-o declar neavenită numai pentru că, afirmînd-o, d-l Tăriceanu nu s-a subordonat d-lui Băsescu (vă închipuiți rezultatul, dacă o făcea), că a ieșit pentru un moment de sub tutela acestuia? Detest acest tip de „gelozie”. După părerea mea, cei care îi refuză d-lui Tăriceanu independența au în minte mai curînd tandemul Ceaușescu-Constantin Dăscălescu decît, să zicem, tandemul Chirac-Jospin, rezistent de-a lungul unei legislaturi, în ciuda divergențelor. Două inteligențe suple pot coabita. Un „război între palate” e o prostie de „neamuri proaste”. Cred că e de datoria noastră să combatem asemenea rivalități stupide, care erodează funcționarea statului și să ne solidarizăm cu orice idee valoroasă, indiferent de proveniența ei. Aceasta diferențiază presa constructivă de presa de scandal.
Mă întorc la problemă: trebuie retrași militarii din Irak? Da, în acord cu voința majorității populației, pe care ar trebui s-o „servească” atît d-l Tăriceanu, cît și d-l Băsescu. Nu sîntem o națiune belicoasă și expansionistă; n-avem vocație de jandarmi ai altora. A judeca chestiunea retragerii ca pe una de neloialitate față de ceilalți „parteneri”, îndeosebi față de SUA, e un procedeu pervers, care poate fi contrazis prin numeroase exemple. Argumentul forte e, însă, chiar atitudinea unei mari părți dintre americani față de războiul din Irak: aceștia nu mai cred în eșafodajul de justificări pe baza căruia a fost declanșat. Logic, nu poți fi loial decît cu cei lucizi, nu cu cei ce persistă în minciună și eroare, cu fanaticii unui scop străin. Irakul e – și trebuie să rămînă – obsesia altora, nu a noastră. memorie istorică, evocă alianțe malefice. Metaforele d-sale din acest domeniu sînt, cam toate, neizbutite, îngrijor
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.