Pro musica

Jazzul – rădăcini și tendințe (III)

Continuăm periplul în istoria genului folosind extrase din excepționalul studiu datorat lui Cornel Chiriac „Jazzul izvoare și semnificații” (revista Secolul 20, nr. 3, 1965): Ca limbaj muzical, jazzul nu s-a cantonat într-o formă fixă, într-un tipar. Continuitatea într-o enormă diversitate i-a fost conferită de un proces evolutiv continuu, bazat pe asimilarea procedeelor antecesorilor și pe o permanentă preocupare de perfecționare manifestată de generațiile succesive de jazzmeni. Mihai Berindei decelează trei caracteristici fundamentale care-l deosebesc de muzica clasică europeană: a) prezența elementului swing, rezultat dintr-o tratare specifică a timpului muzical; b) vitalitatea și spontaneitatea deosebită a creației muzicale, în care improvizația capătă o importanță considerabilă; c) maniera particulară, proprie fiecărui executant, de frazare cât și de tratare a materiei sonore (atac, vibrato, inflexiuni, glissandi); frazarea și sonoritatea condiționându-se reciproc.
Swingul este acel element specific care dă sens și viață ritmului, ușurând în același timp înțelegerea evoluției suportată de linia melodică; el provine direct din inima executantului și conferă capacitatea de a emoționa auditoriul. Dintre toate elementele jazzului, swingul este cel mai subtil în exprimare, conferind ritmului o suplețe, un balans elegant care contopește pe interpret și auditor într-o uimitoare coincidență senzitivă. Swingul este puntea pe care interpretul de jazz o aruncă între el și public. Etimologia cuvântului jazz nu a fost stabilită cu certitudine, având ca ortografieri anterioare: jass, jasz. Conform mărturiilor strămoșilor avem două variante demne de luat în seamă. Prima presupunere este că termenul jazz ar fi fost o onomatopee, servind de încurajare, de exortație a muzicienilor cărora li se spunea „jazz it”, în sensul de a-i îndemna la execuții caracteristice, pline de feeling și swing.
Iar a doua explicație este că ar fi provenit dintr-o expresie a rasiștilor albi față de muzica negrilor, la origine numită cu dispreț „jackass music” (muzica măgarilor) devenită ulterior „jass”. De altfel, primii jazzmeni negri numeau muzica lor „ragtime music” și nu jazz, cuvânt ce a fost întâi întrebuințat de albi și care s-a generalizat abia după primul război mondial.
Izvoarele acestui gen muzical sunt datate între anii 1890 și 1910, epocă la care câțiva muzicieni negri din New Orleans dăduseră muzicii pe care o practicau o culoare atât de specială, încât ea nu mai putea fi integrată nici folclorului negru, nici unor imitații nereușite ale albilor.
S-a încercat de mai multe ori definirea jazz-ului. Reținem opinia profesorului Marshall Stearns, eminent critic de jazz, director al Institute of jazz Music din New York, care scria că: «jazzul este rezultatul contopirii tradițiilor muzicale europene și africane. Principalele lui componente sunt armonia europeană, melodia euro-africană și ritmul african» (The Story of Jazz, 1957).
Un alt eminent critic, Leonard Feather, spunea în a sa The Book of Jazz (1959): „Muzica pe care o recunoaștem azi sub numele de jazz este o sinteză originală a șase surse: ritmurile africane; structura armonică a muzicii clasice europene; însușirile melodice și armonice ale muzicii populare americane din secolul al XIX-lea; muzica religioasă; work-songs (cântece de muncă); spectacolele «Minstrel»”.
Ca și celelalte arte, jazz-ul se poate dezvolta ca o școală cu caracter național. Se conturează, încă din deceniul V al secolului abia încheiat, o școală poloneză, o alta rusă, franceză, japoneză sau sud-americană. La noi compozițiile lui Johnny Răducanu au aliat într-o manieră proprie elementele melosului românesc cu cele specifice pe care am încercat să le schițăm până acum. (Va urma).
(Radu CIOBANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!