Oferte stradale

Constantin CĂLIN

Postîndu-se în fața mea, Parpanghel I a început printr-un test lingvistic:
– Vorbiți englezește?, m-a întrebat el pe românește.
N-am apucat să-l întreb, la rîndu-mi, la ce i-ar trebui engleza mea de vreme ce el o rupe pe limba noastră, că a continuat:
– Vorbiți ungurește?
Ținea în mînă două pliante publicitare, redactate, probabil, în engleză și maghiară. Cu ele voia să mă convingă că a participat, ca delegat al firmei Zepter, la o expoziție, iar acum se întoarce acasă… în Austria. I-au rămas un set de vase și un set de cuțite, bagaj inutil, de care vrea să se descotorosească, fiindcă oricum îi va fi confiscat la vamă. Vasele mi le dă ieftin, „superieftin”, iar cuțitele „cadou”. Am declinat oferta. A insistat, însoțindu-mă.
– N-am bani, omule, și nici nu fac cumpărături pe stradă, i-am precizat.
Degeaba! Faptul de a dialoga l-a intrerpretat ca pe o încercare de negociere. A spus o cifră mai scăzută, ceva cu trei înainte. Văzînd că nu marșez nici la asta, s-a mofluzit.
– Vama-i departe, găsești dumneata „amatori” pînă acolo, de ce să mi le dai mie „pe degeaba”?, l-am consolat.
în sfîrșit, am putut să plec spre interesul meu. Mergînd, mi-a revenit însă în minte felul lui de a mă aborda, cum s-a ițit în fața mea ca un poliglot: „- Vorbiți englezește?”

Altă ofertă. Povestea e un pic mai complicată.
Zilele trecute, m-am întîlnit, în fața Arhivelor, cu un scriitor căruia trebuia să-i restitui un manuscris. Fiind vorba de o lucrare complexă, mai mult decît interesantă, am discutat despre ea mai întîi cîțiva pași, pînă am ajuns la panoul din dreptul Direcției Finanțelor, unde am zăbovit mai mult. La un moment dat, am observat că pe trotuarul celălalt baladează un tînăr rom cu o geantă de turist pe umăr. O fi avînd întîlnire cu cineva și au stabilit ca reper dispensarul veterinar, mi-am zis, fără să comentez. însă, curios, la fiecare du-te – vino ne privea de parcă unul din noi era cel pe care îl aștepta. Habar n-aveam că eu sînt acela.
încheind discuția (o încheiere provizorie), am pornit spre casă. După vreo douăzeci de pași, aud în urma mea: „Domnu, domnu!…”. Mă întorc: era „romul de vizavi”, Parpanghel II. „Nu vreți o «cameră»?”, m-a întrebat. „Ce să fac cu ea?”, i-am răspuns. „înregistrezi și matale o nuntă, o cumetrie, o serbare. Trebuie să ai nepoți, nu-i așa?”. „Am, dar filmările nu-s în sarcina mea…”. „Domnu, domnu, e Philips!”, a aruncat el argumentul referitor la calitate, cu care spera să mă convingă. Nu m-a convins.
– âmi pare rău că m-ai așteptat o jumătate de oră, i-am spus.
Imediat ce am plecat au început frămîntările. De ce-a crezut că eu aș putea să-i fiu client? După ce criteriu „m-a ales”? Interlocutorul meu, scriitorul, părea mai potrivit. Respiră prosperitate din toate punctele de vedere. Pe deasupra, e un teoretician al televiziunii. Neîndoielnic, știe să mînuiască o „camară”. Rezultă că Parpanghel II s-a bazat pe alte „semne”. Care erau acestea?
Primul: servieta (celălalt ținea în mîini doar plicul cu manuscrisul). Mulți cred că servieta e o bancă în miniatură, un seif ambulant, iar purtătorul ei un om bogat. Filmele i-au fetișizat importanța. Mizele mari se negociază cu pistolul pe masă și cu servieta la picior. Aceasta leagă sau dezleagă acțiunile personajelor. în ea sînt răspunsuri la probleme de viață și de moarte. N-am văzut în filme serviete pline cu fișe sau cu ziare, cum e a mea.
Al doilea „semn”: Parpanghel II m-a „filat” – reamintesc – în apropierea Direcției Finanțelor. Mulți cred că cine intră sau iese de acolo (nu era cazul meu) e musai un om cu bani, nu fictivi, pe hîrtii, ci „lichizi”, „cash”. în fine, Parpanghel II m-a citit și psihologicește”: a văzut în mine pe omul care nu se scandalizează dacă-i pui o întrebare proastă. Autorul de care tocmai mă despărțisem, un temperament fugos, l-ar fi expediat urgent și, poate, l-ar fi scuturat nițel. Eu m-am limitat la un refuz sec, care e, presupun, mai eficient și mai sănătos. A discuta cu, pardon, hoții despre proveniența mărfii ar fi pierdere de vreme și, uneori, sămînță de scandal, ceea ce nu-i pe gustul meu. „Negustorilor” de acest gen trebuie să le arăți de la început, ferm, că nu ești pleșcar, că ai o altă moralitate comercială, altminteri tevatura se întinde. Sînt atît de „lipicioși”, încît nu te poți desface de ei nici dacă ai trece prin poarta Poliției!

Oferta următoare, un binoclu, mi-a fost făcută de un adolescent janghinos de aceeași etnie, aproape de poarta spitalului vechi. întrebarea lui dacă vreau așa ceva m-a surprins foarte tare. M-a uluit. Cum altminteri? M-am gîndit în ultima vreme că ar trebui să economisesc pentru un aragaz nou și un aspirator mai performant decît cel pe care îl am. Nevastă-mea crede că ar fi timpul și de un costum: „Doar ai fost profesor, nu măturător!”. Iar acum, nitam-nisam, îmi sare în față jagardeaua cu binoclul. Mai nostim nici că se poate! Arunc, în glumă, întrebarea: „E de operă?” A strîns din umeri, apoi și-a amintit „reclama”: „Nu, nene, e cu infraroșii!” Mă prefac că n-aud și-mi văd de drum. Veselia mi se risipește repede. Binoclurile cu infraroșii sînt materiale militare. Trebuie deci să mă aștept ca, mîine-poimîine, să mi se propună, în stradă, cu aerul cel mai normal, să cumpăr un Kalașnicov sau o sacoșă cu grenade. După cum merg lucrurile, ziua aceea nu-i prea departe! decît interesantă, am discutat despre ea mai întîi cîțiva pași, pînă am ajuns la panoul din

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!