Varietăți critice

„Lupta pentru viață”

Constantin CĂLIN

O formulă veche, cu numeroase urme în literatură.
Cît de veche?
Din zorii epocii moderne. Prima ei atestare se află, cred, la Iancu Văcărescu, considerat cîndva „părintele literaturii române”. „în lupta vieții – sfătuia el în «Pează rea» – fii cu răbdare./ Răbdarea este marea știință/ Ce dă înțeleptului biruință”, vorbe confortabile, de boier luminat. în a doua jumătate a secoluluii al XIX-lea, formula se întîlnește la scriitori foarte diferiți ca ideologie și orientare literară: I.L. Caragiale, Al. Macedonski, A. Vlahuță, G. Coșbuc, Traian Demetrescu etc. Acum ea are o mai mare rezonanță în spirite. Primul o folosește în „O făclie de Paște” și într-un articol: „din nefericire, – constată în acesta din urmă – omenirea (…) tot mai mult se frămîntă în lupta pentru viață”. Evident, o asemenea tendință nu-l încîntă. Cu excepția lui Coșbuc, care îi imprimă formulei (și, implicit, ideii) o energie de slogan („O luptă-i viața, deci te luptă”), ceilalți se referă la ea din perspectiva învinșilor. Macedonski, de pildă, o include într-un poem despre o familie de actori eșuați pe meleagurile noastre: „Plînsese-ntre culise sub roșul ei de scenă…/ La casă, se strînsese vreo patruzeci de lei. -/ Sărmana, – n-o făcuse natura o sirenă/ Ca lumea să alerge la beneficiul ei./ Pe țărmu-nstrăinatei răstriștea o zvîrlise…/ Ea poate că fusese în țara ei, ceva,/ Junețea însă trece, și vocea îi pierise,/ Și ea plecase, pîine, să-și afle undeva./ Bărbatu-său sta-n ușă, cu brațe-ncrucișate…/ în lupta pentru viață fusese-nvins de mult./ Căzuse, ca și alții, sub lănci nenumărate/ Și-l împietrise vocea cumplitului tumult”. („Un beneficiu”). Atent la „durerile lumii”, Vlahuță definește prin ea – în romanul „Dan” – condiția unor scriitori și ziariști: „ei văd că sînt nedreptățiți, excluși de la o soartă mai bună, pe care ar fi meritat-o; în jurul lor mediocritatea, nerușinarea, viclenia triumfă cu o statornicie exasperantă; alta era lumea pe care o visaseră ei în școală; abătuți moralmente și enervați continuu de ceea ce văd, au ajuns să se creadă dezarmați în lupta pentru existență”. Traian Demetrescu o ilustrează cu povestea unui copil de opt ani, nevoit să cîștige, pentru el și pentru mamă-sa, „pîinea neagră”, făcînd acrobație în birturi. („O reprezentație”).
Climatul primelor decenii ale secolului XX, marcat de crize, răscoale, greve, război, intensifică „lupta pentru viață” și, în același timp, mărește frecvența formulei, care capătă uneori adaosuri dramatice. Un publicist (Archibald) îi zice „lupta ucigașă pentru existență”. Altcineva, un pedagog și autor de literatură de popularizare (D. Vasiliu- Bacău), face din ea tema unei broșuri, în care citează următorul avertisment lansat de N. Iorga: „Oamenii se înmulțesc, lupta pentru viață, pentru pîine, pentru coperiș se face tot mai întețită; învinșii se ucid prin asprimea traiului, ce li se impune; și astfel, poporul care n-a putut cuceri și păstra bogăția se duce de rîpă, ajunge o ceată de robi desprețuită și strivită prin munca grea și nerăsplătită”. Spre sfîrșitul războiului circula, în traducere, și un volum intitulat „Lupta vieții”, de Carol Dickens. în fine, Eugen Relgis, autorul unui studiu consacrat umanitarismului, detașa din „lupta pentru existență” „lupta pentru individualitate” și le cerea contemporanilor s-o privească pe aceasta „voluntar și lucid”: „legea obiectivă, fatală, să devină o lege subiectivă lăuntrică, ce sporește energiile și garantează mai mult victoria”. în literatură, de-a lungul perioadei interbelice, eroii se cîntăresc unul pe altul după criterii deduse din „lupta pentru existență”. Iată o frază caracteristică scoasă dintr-un roman de epocă: „Dinu (un bărbat de succes, personaj din „Purgatoriul” de Corneliu Moldovanu), izbucnind într-un rîs domol, îl măsură (pe arhitectul Mircea Trestian) cu indulgență ca pe un biet ins destul de slab înarmat pentru viață”.
Toate exemplele arată că „slab înarmat, „neînarmat”, „cu desăvîrșire dezarmat în învălmășagul «luptei pentru viață»” (cum îl caracteriza Constantin Stere pe Ibrăileanu) e, de fiecare dată, intelectualul. De ce? Care-i cauza deficienței și vulnerabilității sale? Sensibilitatea. în timp ce ceilalți sînt împlătoșați cu nesimțire, grosolani, duri, el e delicat, reflexiv, receptează dureros orice vulgaritate, orice malversațiune, orice „crimă burgheză”. Cînd coboară din „lumea sublimizată a literelor” și artelor, e (ca să reiau vorba lui Stere) „uluit în fața celui mai rudimentar politician de suburbie”, a oricărui parvenit. Bineînțeles, aci e un paradox. Inaptitudinea de a fi la fel cu aceștia din urmă nu-l declasează și nu-l dezonorează pe intelectual. Dimpotrivă! Ceea ce pare un defect e, în fapt, un semn de superioritate. „Dezarmat în învălmășagul «luptei pentru viață»”, intelectualul e dotat pentru lupta în planul idealului. într-o noocrație sau într-o meritocrație, el ar fi un învingător. Eșecul lui e necesar pentru a moraliza societatea, care altminteri s-ar abrutiza”.
Cariera formulei „lupta pentru viață” se pierde cam pe la mijlocul deceniului cinci al secolului trecut, cînd locul viziunii biologice – darwiniene și malthusiene – asupra societății a fost luat de viziunea dialectică și istorică, marxistă. Ridicată la rangul de „luptă de clasă”, „lupta pentru viață” și-a modificat substanța și caracterul: a devenit mai aspră, mai intransigentă, mai dușmănoasă. Apoi, după „victoria (definitivă) a cladei muncitoare”, sentimentul luptei a fost orientat către alte scopuri: „lichidarea rămășițelor trecutului”, „lichidarea rămînerilor în urmă față de alte țări, avansate”, „realizarea coeziunii și omogenității sociale” etc.
Ce s-a întîmplat după 1990? Deși ne-am întors la „capitalism”, cel care a conștientizat-o, formula „lupta pentru viață” n-a mai fost reluată. Dovadă: n-o mai auzim, n-o mai citim. A dispărut chiar și din dicționarul stîngii: o stîngă care e acum albastră, nu roșie, și care predică armonia, concordia. Cert, indiferent de culoarea lor, regimurile postdecembriste s-au temut de fantomele oricăror lupte („lupta pentru viață”, „lupta de clasă”, „lupta pentru pace”), în afară de cele parlamentare, derizorii, desfășurate într-o incintă securizată. Lucrul se vede în terminologia „soft”, temperată, pe care au privilegiat-o: „protest”, „conflict” pentru „luptă” și „bătălie”; „adversar”, „rival” pentru „dușman”; „intoleranță” pentru „ură”
etc. „Concursul”, „competiția” au îngropat „lupta pentru viață” . Sub acest aspect (al folosirii sinonimelor moi, catifelate sau pralinate, pentru a oculta realități crude), trăim într-una din epocile cele mai curioase. Sîntem fericiți că sîntem mistificați. însă – atenție – spunea cîndva G. Călinescu: „unde nu e luptă nu e nici geniu”! e; și astfel, poporul care n-a putut cuceri și păstra bogăția se duce de rîpă, ajunge o ceată

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!