Ilie Constandache, tînăr după o sută de ani de viață

Ilie Constandache a venit la fiica sa din satul Lichitișeni pînă în centrul comunei Vultureni pe jos. Cale de vreo patru kilometri. A fost invitat de Sfîntul Ilie să i se serbeze onomastica în familie și acum s-a așezat cuminte în sufragerie. S-a îmbrăcat la patru ace, cu pantalon călcat la dungă și așteaptă să se termine pregătirile. Se ridică politicos în picioare, cînd vine și primarul. E om umblat prin lume, a ajuns și la Londra pe vremea cînd lucra ca marinar pe același vas cu fratele său mai mic. E curios de identitatea noastră și se bucură ca un copil cînd aude că va fi „dat la ziar”. „Eu pot să zic acuma că merg pe 101 ani, că doar am trecut de 100 de ani din februarie”, spune bătrînul, care nu vrea să se așeze pînă ce nu ia loc toată lumea. „Ei, nu mai aud eu așa bine, și trebuie să vorbiți mai tare. Eu aș vrea să se poată și mai bine, dar dacă nu-i, ce să fac?!”, ne întreabă el șugubăț. Apoi, i se confesează primarului că vrea să destindă atmosfera și mai încearcă o glumă. Discuția se leagă însă firesc, nu-i nevoie de nici un imbold. El ține minte toate evenimentele, de parcă s-ar fi petrecut ieri și chiar se contrazice cu ginerele său, Mihai Botezatu, cu privire la anii în care au avut loc.

Magazinul de „sispeni”

Ilie Constandache a avut nouă frați. El era penultimul dintre ei și este singurul care a mai rămas în viață. Fratele cel mai mic, fost căpitan de vas, s-a dus acum cîțiva ani în urmă. în tinerețe, între cele două războaie mondiale, Ilie a lucrat ca marinar pe același vas cu fratele său. A cutreierat toată lumea și așa a ajuns și la Londra, la celebrele magazine „sispeni”. Nu prea înțelegem despre ce-i vorba pînă cînd ne lămurește tot bătrînul. „Erau magazine de unde cumpărau marinarii și unde toate lucrurile de acolo costau „sispeni”, ne lămurește moș Ilie, și brusc înțelegem că este vorba despre despre englezescul „six penny”, care înseamnă șase penny, subdiviziunea lirei sterline. „Cumpărau și englezii de acolo, dar cel mai mult cumpărau de la „sispeni” marinarii. Nu numai cei români, ci și cei de alte nații. Ei… am cumpărat și eu, că doar nu era să trec pe acolo fără să iau cîte ceva. Erau mai ieftine ca la noi. Am cumpărat două baticuri, de astea fine de tot, pentru doamne, cu porumbei pe ele. La noi erau 70.000, și acolo le luam cu 40. Am mai cumpărat și cravate pentru mine și mai știu eu ce alte lucruri”, a povestit bătrînul despre incursiunile pe care le făceau marinarii în magazinele din porturile englezești.
Apoi, rememorează o întîmplare din armată și îi este ciudă că nu-și mai amintește cu exactitate denumirea funcției pe care o avea unul dintre funcționarii vamali cu care s-a împăcat cel mai bine. Degeaba insistăm că nu are importanță, că moș Ilie se încăpățînează și nu se lasă pînă nu își amintește. „Păi, cum? Se poate?! Că doar ținere de minte am!”, spune el cu satisfacție.

Șapte ani de armată

Ilie Constandache a făcut șapte ani de armată. Cu întreruperi, suficient de dese încît să apuce să facă și copii. A terminat războiul ca tată a trei copii. Prima dată a făcut armata obligatorie. A avut „bafta” să fie repartizat la grăniceri și să facă doi ani și opt luni de armată bătuți pe muchie. Dacă primele opt luni le-a făcut în țară, la Medgidia, ceilalați doi ani i-a petrecut pe Nistru, în Basarabia. Nu i s-a părut foarte greu, doar că era tot timpul cu „glonțul pe țeavă” și cînd a terminat armata, fetele de vîrsta lui se măritaseră deja. „Am luat una mai mare cu un an ca mine. Ei, nu era chiar fată bătrînă, că era drăguță și curată, foc! De, ne-am înțeles, da’ era geleoasă, nu mă lăsa să dansez cu alta. Și mie tare îmi plăcea distracția”, spune moșul, cu nostalgie. Era însurat cînd a fost luat în concentrare. Nici nu apucase să înțeleagă prea bine ce înseamnă căsnicia, cînd a fost chemat din nou sub arme și trimis tot la grăniceri. Era la Vatra Dornei cînd a început cel de-Al doilea război mondial. „Cu trei lovituri de tun”, își amintește moșul. Războiul l-a purtat apoi cu întreruperi pe aproape toată granița de Nord-Est a României. La un moment dat, a păzit și o mănăstire de maici din Basarabia. „Era acolo o dăscăliță cu o voce… Doamne, ce voce avea, te pierdeai cînd o auzeai! De’, mi-a cam plăcut de ea, da’ ce puteam face? Mai stăteam și noi de vorbă”, surîde Ilie Constandache amintirilor.

Priceput la toate

Ginerele și fiica sa povestesc despre bătrîn lucruri care nu sînt la îndemîna nici chiar a unui bărbat mai în putere. Pînă anul trecut, moșul a mers pe bicicletă, a reparat și a confecționat butoaie, era priceput la reparat ceasuri și încă își face singur țuica la cazan și susține că se pricepe mai bine ca oricine. Absolvent a cinci clase de școală, aproape o facultate pe acea vreme, Ilie Constandache se consideră un om împlinit. Are șase copii, cu toții așezați, la casa lor, se simte încă în putere, este un om respectat și nu vrea să-și părăsească locuința cu nici un preț. Se mulțumește că fiica sa, Laurenția, îi aduce zilnic mîncare gătită. Susține cu tărie că una dintre cele frumoase perioade pe care le-a trăit este cea de imediat de după război, cînd toată lumea era liniștită și-și lua viața de la zero. „La anul, de ziua matale, moș Ilie, îți facem o petrecere ca lumea, la primărie. Acuma, am venit și noi cu un dar simbolic de ziua onomastică, dar o să fie mai mult la anul”, promite Daniel
Țăranu, primarul comunei Vultureni, în timp ce-i întinde bătrînului darul. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!