Memoria documentelor

Un prinț misterios (4)

• a fost odată un prinț: Dimitrie Cuza n prima întîlnire cu „Domnița Elena”

în cea de-a treia „amintire”, Prințul Dimitrie Cuza zis Vasile Dimitrescu evocă o scenă din vremea „când aveam 4-5 ani” și cînd „Domnița Elena obținea dreptul de a mă instrui”. Nu se precizează cum obținuse Doamna Elena Cuza acest drept, dar semnatarul memoriului pune totul pe seama politicienilor din acea vreme, care aprobaseră aceasta numai dacă dorește și… Vasilică. în același timp, popa Ghiță din Buhuși a căutat să-l convingă pe copil ca să nu accepte a fi instruit de „cucoana” care va veni să-l pregătească în acest scop spunîndu-i „cuvinte frumoase”, îl va săruta, „va plânge, îți va da bomboane, jucării… ca să rămâi aici… închis în cameră, până va veni ca să te ducă în altă parte, unde vei sta tot închis, în camera domniei sale”.
Demn de reținut din această „amintire” este, mai ales, faptul că „micul prinț” o întîlnește pentru prima dată după ce „a fost smuls din brațele ei”, în noaptea de 11 februarie 1866. „Scena se petrecea la Rediu sau la Berești… dacă și la Berești se afla o biserică în dosul curții boierești… Doamna (gazda) era d-na Miclescu (sau Climescu)…” Căreia Vasilică i s-a adresat „întrebând-o dacă e adevărat că domnia sa are să mă închidă în cameră”, cum îl prevenise popa Ghiță. Iar aceasta îi răspunde, după cum o pregătise preotul: „Da, am să te închid în camera asta”. (Urmează, în memoriu, un dialog firesc între copilul de 4-5 ani și gazda arțăgoasă, „prelucrată” de popa Ghiță ca să-l determine să nu accepte a fi instruit de „Domnița Elena”). întîlnirea „micului prinț” cu „Domnița Elena” a fost dejucată, după părerea lui Vasile Dimitrescu, chiar cu sprijinul „delegatului politic”, care nu era altul decît generalul Lecca, cel care îl adusese la preotul din Buhuși. Cu toate încercările și vorbele frumoase ale Domniței Elena, cu toate „jucăriile, creioane, condeie, hârtii de diferite culori”, îndemnîndu-l să rămînă la acea gazdă, „să înveți a vorbi în limbile franceză, engleză și germană, că doar n-ai să te faci popă”; Vasilică nu găsea „cuvintele” „să o mângâi”, decît repetînd: „Nu mă fac popă! Nu mă fac popă!”. „în cele din urmă – continuă el în memoriu – Domnița Elena, văzând că eu nu vreau să rămân (la acea gazdă), m-a luat în brațe și, întorcându-mă cu fața către popă, m-a dat popii, zicând: „Ba, cred că ai să te faci popă!”
Evocînd această întîlnire (de la Rediu sau Berești) cu doamna aceea „costumată în negru” și de „vârstă mijlocie”, V. D. este încredințat că „Domnița Elena” este mama lui și caută să-l ajute din umbră, împotriva măsurilor de izolare ale politicienilor interesați să-l țină departe de manevrele lor pro sau antimonarhice. Cu toate aceste măsuri, popa Ghiță din Buhuși caută să mențină relațiile și vizitele cu viceconsulul Iacob Blazberg al Austro-Ungariei de la Roman sau Bacău, cu care prilej Vasile Dimitrescu își amintește de niște răscoale ale țăranilor ce s-ar fi ridicat împotriva boierilor și străinilor; motiv pentru care popa Ghiță a fugit cu Vasilică, trecînd peste un gard în pădurea Siliștea ca să ajungă acasă, la popa Ghiță, unde preoteasa Eufrosina i-a îngrijit rănile căpătate pe drum, fiind mai atentă cu copilul adoptat și pentru că „(eu) sunt un copil delicat, nu sunt un mitocan ca ai lui (popa Ghiță)”. Cuvinte care îi întăresc bănuiala că el (Vasilică) nu este feciorul popii.
Despre aceste întîmplări este menționat ca martor „domnul Nanu, secretar general al Ministerului de Externe”, care i-a arătat o deosebită atenție și pe care îl va mai întîlni prin anul 1900, „când eram diriginte al Oficiului Poștal Buhuși”; acesta cunoștea „tracasările” la care era supus necontenit de dușmanii familiei Cuza. (Va urma). (M. C. DELASABAR) copilul adoptat și pentru că ”

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!