Lumea românească

„Ceilalți – iată iadul”

Vasile PRUTEANU

Este o mare gogomănie, ba chiar o nenorocită sminteală să crezi și să adopți aserțiunile lui Jean Paul Sartre cum că „răul sunt ceilalți” sau „ceilalți – iată iadul”. Gîndind așa, vei găsi mereu vinovați pe alții, în timp ce răul din tine va fi măgulit și neluat în seamă, orice s-ar întîmpla. Din nefericire, asemenea aserțiuni au fost repede adoptate de cultura occidentului european, dar și de lumea islamică. Rezultatul se regăsește în teribilele confruntări armate, în extinderea și înmulțirea actelor teroriste. Vinovați sînt, în ambele concepții, ceilalți. Se legitimează omorul, ca în timpul luptei de clasă promovate de comuniști. Nimic nu mai poate lovi fățărnicia, aroganța, îndîrjirea și orbirea. Nimic nu ne mai scoate din neîngrijorare, din facile certitudini, din chietudine tîmpă, idei de-a gata, prejudecăți stupide și vajnice îngrădiri. Cu mult înaintea lui Sartre, Kant ne poftea la un examen critic al vieții, al ființei noastre, al rostului nostru în lume. Dorea să ne scoată din părelnicii, să ne pună față către față cu problemele existenței. Să ne smulgă, cum spunea Albert Camus, dintre mărunțișuri și nimicuri, să ne cheme la cele serioase, importante și decisive. Să efectueze operația dureroasă de extragere din aparențe, să ne aducă la esența vieții, la adevăr, cum cerea mai apoi Heideger. Islamul, budismul, evreii par a nu înțelege asemenea cerințe. Budismul (care crede în reîncarnare) are o foarte frumoasă istorisire religioasă. în viața anterioară – spune religia zen – Budha a fost iepure. Venind lîngă sălașul său un brahman înfometat, iepurele – Budha s-a aruncat în foc pentru a-i oferi oaspetelui mîncarea fără de care ar fi pierit. Budha a devenit apoi marele profet. Din povestea asta, budiștii, ca și islamiștii, au tras concluzia că sacrificiul e necesar și se impune pentru a evolua în spiritualitate și a se mîntui. Cît se poate de inexact. Sacrificiul era dezinteresat, urmărind salvarea celui înfometat. La evrei este păstrată la loc de cinste legea talionului: dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. De aceea, în Orientul Mijlociu nu va fi niciodată pace. Fanatism islamic, fanatism talmudic.
Nouă, românilor, gîndirea atee sartriană nu ne-a prea surîs, nu ne-a presat impacient. Tradiția creștină ne-a ferit să considerăm credința drept un limbaj confuz, autoamăgire, vorbă lipsită de acoperire. De aceea, terorismul în România n-a avut nici un succes. N-am pregetat, în schimb, să ne hărțuim între noi, să ne devorăm din punct de vedere politic, clamînd ca în aserțiunea sartriană că „răul sunt ceilalți”. Cei pe care i-am turnat, i-am agresat, cei pe care i-am susținut cît am avut interes și i-am trădat cînd interesul s-a dus în altă parte. Așa procedează acum Mona Muscă, Valeriu Stoica și Theodor Stolojan. Ruptura PNL-ului pare de neoprit, spre regretul tuturor celor care-și mai spun speranțe într-un partid cu tradiții istorice și spre îngrijorarea celor ce văd revenirea spre fruntea țării a vechilor comuniști și (mai ales) ascensiunea grobianismului, a mitocăniei și mîrlăniei agresive de tip vadimist sau becalian. Acest tip de român s-a impus în ultimele decenii, pentru că el este cel descurcăreț în orice împrejurare.
într-un eseu recent publicat, Andrei Pleșu scrie că „deși situația generală e proastă, românii se descurcă. în realitate, e exact pe dos: pentru că lumea se descurcă, situația generală este și rămîne proastă. Cînd te descurci, nu vrei să schimbi nimic, n-ai timp și n-ai chef de reformă”. Cine ar dori-o este răul. Adică ceilalți, recte iadul. „Ne mișcăm într-un univers al ițelor confuze, al țesăturilor indescifrabile. Legile sunt încurcate, relațiile dintre oameni sunt complicate, pline de dedesubturi și manevre interesate, instituțiile se încurcă unele pe altele, gesturile simple și nevoile curente se exprimă și se rezolvă pe căi întortocheate”, continuă autorul. Se înțelege că a te descurca înseamnă a avea tupeu, a nesocoti legile, morala, a crede că scopul scuză mijloacele și a acționa în acest sens. Virtuțile omenești sînt, în acest caz, date la spate. Cordialitatea, prietenia dezinteresată, compasiunea, ajutorul frățesc și chiar iubirea aproapelui sînt obturate de încercările dramatice de a valorifica în interes propriu „încurcăturile lumii”: bogăție, bani, imagine publică, parvenire socială nemeritată. într-un cuvînt: DEȘERTĂCIUNE. Efortul spre aceasta nu poate avea decît o finalitate perversă. Descurcîndu-te, te încurci, lăsînd și lumea încurcată. într-o asemenea stare socială viața este un infern, fiind mereu nevoit să recurgi la viclenii de tot soiul, să-i păcălești pe toți, să cazi mereu în picioare. Dacă marea masă apelează la șmecherii de tot felul, atunci cu adevărat „răul sunt ceilalți”, iar tu, individ, te simți implicat într-o luptă fără răgaz pentru a supraviețui, nevoit să devii un jongleur, un campion al adaptabilității. într-o lume curată, descurcată, nu mai e nevoie să te descurci. Cine va construi o asemenea lume? Românii nu par a o dori. Poate Uniunea Europeană! Cu voia și vrerea noastră, dacă-mi este îngăduit. d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!