Recurs la istorie

Șiretlicuri și falsuri diplomatice

• războaiele Rusiei țariste au fost de cotropire și jaf

Statul unitar M
oldova este rezultatul unui proces de unificare a formațiunilor politice constituite cu mult timp înainte de mijlocul secolului al XIV-lea. Acestea au rezistat tuturor invaziilor barbare. Conducătorii lor au statornicit cu invadatorii unele condiții în privința acordării unor produse pentru hrănirea celor care nu erau capabili să-și asigure cele necesare traiului. Slavii, bulgarii, maghiarii, pecenegii, cumanii, tătarii n-au constituit excepții în această privință. Năvălitorii, statorniciți sau nu pe teritoriul viitorului stat al Moldovei, organizați în bande de jefuitori își rezolvau problemele lor distrugătoare, iar românii lucrau pămîntul, creșteau vitele, practicau meșteșugurile, schimburile comerciale la scară redusă. Asemenea stări de fapt, existente pe întregul teritoriu moldav, au asigurat progresul economic, social, politic, cultural, dar – din nefericire -neconsemnat în documente și cronici.
Procesul de unificare și de colaborare a moldovenilor cu maramureșenii a fost grăbit de amenințarea regatului maghiar, pretins apostolic, aflat sub suzeranitatea Sfântului Scaun, finanțator și susținător al politicii agresive dusă permanent de acest stat. Anul 1359 a înscris o victorie a românilor moldoveni și maramureșeni conduși de Bogdan, care a fost proclamat și recunoscut în calitate de voievod și domn al statului independent Moldova. Din momentul victoriei asupra bandelor cotropitoare conduse de regele angevin originar din Napoli, care își îndrepta armatele jefuitoare în fiecare primăvară către anumite zone europene, nu a mai existat nici un impediment în calea unificării întregului teritoriu moldav și populației românești locuitoare și stăpînitoare a întregului spațiu geografic dintre Carpați și Nistru, moștenire strămoșească. Urmașii lui Bogdan au continuat procesul unificării teritoriale. La finele secolului al XIV-lea statul moldav era perfect unificat și organizat.
încă din timpul conducerii Sfîntului Scaun de către Grigore al IX-lea, documentele papale au consemnat existența și trăirea unicului popor, apreciat ca națiune la răsăritul Carpaților. Sub raport religios, informează aceleași documente, această populație era condusă de episcopi ortodocși și refuza să primească sfintele taine de la episcopul catolic și slujitorii pe care i-ar fi adus acești demnitari maghiari.
Documentele papale conving că populația cumană era una rătăcitoare și nu avea întemeiate așezări statornice pe teritoriul moldav. în același mod a fost considerat și Lațcu, domn și conducător al unei „națiuni române”, în 1371.
Rezultă clar că la finele secolului al XIV-lea Moldova era un stat bine organizat și condus. Unitatea locuitorilor dintre Carpați, Nistru, Marea Neagră, Dunăre, Ceremuș era o realitate istorică, venită și realizată din secolele anterioare prin strămoșii ei daci din mileniile care au premers evenimentele din perioada respectivă. Toate descrierile medievale, nu puține la număr, au arătat o singură Moldovă populată de locuitori aparținînd unui singur neam – românii.
Populația românească a fost cea care a întemeiat satele și tîrgurile moldovenești, de la Ceremuș la Cetatea Albă, de la Chilia și Galați și pînă la nord de Cernăuți. Toate realizările economico-sociale, politico-culturale, organizarea orașelor și a satelor au fost operă românească. Lupta de apărare a țării de la Bogdan la Cantemir și Cuza a fost una dusă de întreaga populație românească a Moldovei întregi, cît și-a putut păstra această situație politică.
Termenul de Basarabia era atribuit numai zonei sudice a Moldovei dintre Prut și Nistru, datorită anexării acesteia de către Basarab al Țării Românești și stăpînirii de către acesta o perioadă scurtă de timp. La sfîrșitul secolului al XIV-lea Moldova stăpînea zona de la vărsarea Nistrului în Marea Neagră, Cetatea Albă, Chilia, cetăți întărite și apărate de Ștefan cel Mare.
în tratatul de alianță dintre Gheorghe Ștefan și marele prinț al Moscovei, din 1656, a fost arătat sprijinul Rusiei în scopul recuperării părților răpite de Poartă pe teritoriul moldav, cu Cetatea Albă, Chilia, Tighina și provincia Bugeacului. „Manifestul lansat de Dimitrie Cantemir, în iunie 1711, a specificat eliberarea Tighinei, Chiliei, Cetății Albe, Renilor, Sorocăi, Ismailului și întregului district al Bugeacului”, răpit prin forța armelor de către sultanii otomanilor.
Spiritul de dreptate și egalitate – care a stat la baza tratatelor din 1656 și 1711 a fost dat uitării de către generalii, diplomații și țarii Rusiei, care au declanșat războaiele încheiate cu tratatele de pace cu Poarta în: 1739 – Belgrad; 1774 – Kuciuk-Kainargi, 1792 – Iași, 1812 – București. Prin războaiele purtate contra Imperiului Otoman, Rusia a anexat rînd pe rînd: Azovul, partea inferioară a Kubanului, litoralul Mării Negre, Crimeea, Georgia, litoralul Mării Negre dintre Bug și Nistru și provinciile apropiate acestora. în 1812, prin șiretlicuri diplomatice, falsificarea hărților, coruperea reprezentanților Porții, inducerea în eroare a diplomaților francezi, presiunea exercitată de contele Langeron – emigrant francez devenit general în aramata rusă, contribuția lui Stratford Cannig, Rusia a reușit să stabilească – în 28 mai 1812 – divizarea teritoriului și a populației Moldovei prin fixarea hotarului pe cursul Prutului.
Teroarea și depopularea Moldovei dintre Prut și Nistru a împuținat populația românească de aici, dar n-a reușit să distrugă spiritul național – patriotic al acesteia, care a luptat permanent pentru reunificare. (Prof. dr. Dumitru ZAHARIA)are a întregului spațiu geografic dintre Carpați și Nistru, moștenire st

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!