Castelul prințesei zburătoare

Femeia ageră și zveltă oprește motorul avionului dintr-un zvîcnet al încheieturii fine. Coboară ușor din carlingă și-și scoate ochelarii care îi acoperă jumătate de față. Din spate, ușor rigidă și încă neîmpăcată de viteza cu care a ajuns în Dărmănești, coboară prințesa cea bătrînă. Elisabeta o măsoară cu privire critică pe tînăra care discută aprins cu o mînă de oameni adunați în jurul ei. âși spune, ușor crispată, că Marina nu va fi niciodată suficient de stăpînită, așa cum i se cuvine unui vlăstar domnesc. Se îndreaptă, cu privirea încruntată, către tînără, doar, doar o va determina să-și mai cenzureze exuberanța. âși aruncă privirea spre avion și capătă, a cîta oară?, convigerea că aparatul de zbor este cel care i-a schimbat definitv comportamentul fiicei ei. La fel ca și pe al unchiului, prințul George Valentin Bibescu, o legendă vie printre puținii piloți din România anilor ’30 – ’40. âși lasă sărutată mîna înmănușată de inginerul Manole, administratorul moșiei, și îl întreabă, politicoasă, cum îi mai merge. Bărbatul îi spune în mare cam care sînt rosturile pe moșie și cum merge treaba cu cele cîteva sute de vite. Știe că raportul complet i-l va da pe seară, în timp ce prințesele cele mici, deși numai mici nu mai erau de acum, Marina și Sanda, vor organiza jocuri de societate cu invitații lor. Administratorul privește pe furiș la Elisabeta Știrbei. Pare că a mai albit puțin, iar neastîmpărul celor două prințese mici i-au mai adăugat un rid la colțul ochilor. începea vara, iar prințesa Știrbei, cu fiicele ei, Marina și Sanda, veneau la moșie unde vor sta pînă în tomană. O moșie și un castel din Dărmănești, care vor fi găzuit de-a lungul vremurilor, cu parfum princiar de altădată, pe o Martha Bibescu, mătușa celor două prințese, care i-a fost de altfel și nașă de cununie Marinei Știrbei la nunta acesteia cu prințul Constantin Basarab Brîncoveanu. Sau pe regina Maria, Carmen Sylva a României, sau poate, de ce nu?, pe celebrul scriitor aviator Antoine de Saint-Exupery, care era prieten cu Marina Știrbei, prințesa zburătoare.

De la opulență la sărăcie

Castelul familiei Știrbei de la Dărmănești a fost construit la începtul anilor 1900. Mai precis, din 1903 pînă în 1906 de constructori și arhitecți italieni. După moartea lui Gheorghe Știrbei, în timpul Primului Război Mondial, toată viața Elisabetei s-a direcționat către cele două fiice ale sale. „Pe aici, pe drumurile din jurul castelului, nu avea nimeni voie să treacă. Doar ele se plimbau cu caleștile și, mai tîrziu, cu automobilul condus de Chiriac Bălănucă, șoferul lor. Soția lui, Roza, era unul dintre oamenii de bază de la moșie. Tatăl meu a fost pădurar pe domeniile Știrbeștilor. Localnicii de aici nici la bureți sau zmeură nu aveau voie să meargă în pădure. Aveau slugi multe, pe care le plăteau cu alimente, că aici se făcea totul, de la miere pînă la vin. Erau sute de vite pe moșie și din asta, și din celelalte produse se trăia foarte bine, ieșeau bani frumoși”, povestește Dragoș Chițurlea, unul dintre cei doi paznici ai domeniului Știrbei. Atmosfera pastorală care domnea la castel a fost spulberată de venirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Domeniul s-a transformat într-un fel de sanatoriu pentru piloții răniți în război, Marina Știrbei fiind chiar ea unul dintre piloții avioanelor sanitare care au zburat atunci în ajutorul răniților de pe front. Alungate de ruși, cele trei prințese s-au refugiat la București. „Au plecat cu avionul. Au venit rușii, apoi sătenii și au luat tot ce se putea lua”, spune paznicul. După instalarea comuniștilor la putere, Marina Știrbei a lucrat o perioadă la un garaj de automobile, în vreme ce soțul ei, prințul Brîncoveanu, a fost arestat în 1948. Mai apoi, în urma intervențiilor nașei și mătușii ei, Martha Bibescu, împreună cu soțul și cei trei copii, prințesa zburătoare a ajuns în Franța. La castelul de la Dărmănești nu a mai revenit niciodată.

Soldații ruși au murit lîngă butoaiele cu vin

Averea impresionanată a familiei Știrbei nu putea trece neobservată de soldații ruși. Aceștia au fost cei care au dat semnalul devastărilor, la fel ca și în alte cazuri. Primul loc în care s-au oprit a fost crama. „Au băut acolo pînă au căzut lați. Au venit apoi alții, călări, și au băut și ei. S-au întors cu un camion în care au încărcat făină de grîu, produse alimentare, animale, miere și vin cît s-a putut. Apoi au tras cu pistoalele în butoaiele cu vin din cramă, care s-a vărsat pe jos. Peste două zile au venit românii. Timp de două săptămîni s-a tot furat. Ce duceau unii în pîrîu, veneau alții și furau la rîndul lor. Au luat cărțile rare, cu coperți de piele, ca să-și facă portmonee. Au furat zalele de la draperii, ca să-și facă brelocuri pentru bricege. Ce nu s-a distrus atunci, s-a distrus de-a lungul anilor. Castelul a fost, pe rînd, sanatoriu TBC, și mai apoi tabără școlară. Au încercat să restaureze castelul, dar mai rău au făcut. Au dat cu vopsea peste cărămida dublu presată, de o culoare incredibil de frumoasă, adusă din import, și acum vopseaua a atacat și cărămida. S-a distrus stucatura, mobilierul de valoare, oglinzile din cristal de Veneția, nimic n-au luat cu ele cînd au plecat. Totul s-a distrus”, rememorează primarul Dumitru Cojocaru, copilandru pe vremea acestor grozăvii. Din opulența de altă dată se mai văd urme vagi a ceea ce se spune că a fost una dintre cele mai elegante locuințe princiare. în holul mare de primire au mai rămas încă în picioare cîteva piese de mobilier de mahon. în salonul de primire, șemineul de piatră, înalt de de aproape doi metri, încă mai impresionează. Aici se făcea bradul de iarnă pentru niște proprietari care căutau căldura acestui cămin mai mult vara. Scările elegante poartă încă amprenta prezenței celor două prințese care se hîrjoneau fericite prin castel. într-o singură încăpere se mai văd pe tavan înfloriturile migăloase ale stucaturilor de aur care decorau palatul. în mijlocul tavanului se lăbărțează grotesc un neon de peste un metru lungime. O altă cameră este desfundată de parchet și așa a rămas, după ce fondurile pentru refacerea castelului au secat brusc. Peste tot, găuri pentru o viitoare rețea de canalizare, menită să o înlocuiască pe cea veche, rețea care nu a mai fost niciodată finalizată, tot din lipsă de fonduri. Nu s-a ținut cont de nimic, iar lipsa de respect pentru valoarea locurilor se vede la fiecare pas.

Retrocedarea s-a făcut, urmează evaluarea

Dragoș Chițurlea ne conduce prin castel. I-a învățat toate cotloanele de-a lungul anilor. A fost paznic, pe vremea cînd domeniul era administrat de Taberele școlare și a fost preluat și de moștenitorii prințului. Este unul dintre cei doi salariați pe care îi au acum Știrbeștii la Dărmănești. „Au făcut cerere de retrocedare și au primit înapoi castelul. Am rămas și noi, la pază, eu cu un coleg. Am înțeles că-s răsnepoți de-ai prințeselor. Au tot venit aici, niște elvețieni și niște avocați români. Am înțeles de la avocați, ce le mai scapă și lor printre dinți, că în cel mai scurt timp vor veni aici cu ingineri și arhitecți din Elveția. Vor să vadă ce se mai poate face”, ne-a spus paznicul în timp ce întorcea fînul de zor, ca să nu-l apuce ploaia. Speranța pare să reîncolțească la Castelul din Dărmănești. Oricum, pe lîngă castel, Știrbeștii au primit și una dintre cele mai mari retrocedări de păduri din județul Bacău: 6.400 de hectare care vor trebui administrate. Așa ar putea avea șansă și castelul să reînvie. Dacă actualii proprietari vor dovedi la fel de mare aplecare spre bun gust și rafinament, încăperile înalte vor prinde din nou viață. Iar rîsetele zglobii ale Sandei și Marina Știrbei, în așteptarea invitaților la vreun bal, se vor auzi din nou pe holurile palatului, iar siluetele feminine se vor apleca, din nou, elegante, peste balustradele foișoarelor. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!