Orbic, locul condamnaților

„Ne-am oprit în fața căruțelor burdușite cu lemne. Erau opt la număr. Cînd și-au dat seama că sîntem de la Poliție, într-o secundă căruțașii au dezhămat caii și, voinicește, s-au urcat pe spinarea lor. Au dat pinteni la cai și au rupt-o la fugă, prin păduri, lăsînd căruțele cu lemne în drum. Cum să-i mai prindem? Cui să mai dăm amenzi? Viață de haiduc, nu glumă!” Această întîmplare ne-a fost povestită de subcomisarul Ioan Chiriloiu, comandantul Poliției din Buhuși. Acesta îmi explică că, mai toți locuitorii din Orbic sînt romi și trăiesc din furatul lemnelor sau a găinilor. „Acum e mult mai bine! înainte era iadul pe pămînt. De cîțiva ani, oamenii din zonă au ales drumul Siciliei. S-au mai civilizat și au mai cîștigat și ceva bani. Dar mulți tot săraci au rămas, și de furat, tot se fură. Așa s-au învățat!”, mi-a mărturisit comandantul Poliției.
Chiriloiu spune că el, împreună cu reprezentanții Partidei Romilor, în săptămîna dinaintea Paștelui, a venit în mijlocul romilor din Orbic și i-a lămurit, pe cei care au infracțiuni la activ, să se predea singuri la Poliție. „Mulți au înțeles. După ce a trecut Paștele s-au predat!”, spune subcomisarul.
Rămîn surprinsă să aud că Poliția „negociază”, ba chiar „invită”, cu vorbă bună, pe infractori dincolo de gratii. „Asta e! Acolo altfel nu se poate. Noi nu putem băga mașinile Poliției prin păduri. Ei cu caii, stau doar pe dealuri”, explică comandantul. Acesta susține că are un „haiduc” căruia nu-i găsește ac de cojoc, deși are infracțiuni cu duiumul. Fănică Sîrbu, zis și Javrău, doarme cu calul în casă, priponit de piciorul patului. „Stă pe o uliță, la deal. Cum intrăm în gura uliței, cîinii încep să latre și oamenii ies din case. E de ajuns ca unul singur să strige: «Potera, măăă!» și Javrău, care doarme iepurește, sare direct pe cal. O ia la fugă calare prin pădure. Cum să-l mai prindem?”, întreabă retoric comandantul Poliției.

Cartier îngropat în mocirlă

întîmplările subcomisarului Chiriloiu îmi stîrnesc curiozitatea. Decid că trebuie să-i văd cu ochii mei pe oamenii despre care acesta mi-a vorbit. în cîteva minute, intră în biroul comandantului Gheorghe Butuc, președinte al Partidei Romilor, filiala Buhuși. Omul pare dispus să mă însoțească în zonă. Ne urcăm în mașină și coborîm taman în mijlocul cartierului Orbic. Cît cuprind cu privirea nu văd altceva decît un deal pe coama căruia sînt doar case răsfirate. Nici una nu are gard și, ca o regulă generală, toate sînt cîrpite cu lut amestecat cu balegă. Fac cîțiva pași și, de undeva de pe coamă, aud o voce de copil: „Au venit de la ziar, băă! Hai să vedem!”. Romii se adună în jurul meu, ca la urs. Copii, tineri, bătrîni încep să vorbească tare, în țigănește. Din grupul de romi se desprinde un bărbat înalt, cu mustață, care îmi întinde mîna și se prezintă în românește: „Ioan Nechifor, vicepreședinte al Partidei Romilor, filiala Buhuși!”. Urcăm dealul de la Orbic pe o uliță plină de mocirlă. Toți romii au în picioare cizme de cauciuc. Noroiul e atît de mare, încît urcăm la deal mai mult ținîndu-ne de mîini, ca să nu alunecăm. Oamenii ne ies înainte și mai toți sar cu gura pe președintele Butuc și încep să i se plîngă că au venit facturile la curentul electric și că nu au bani să le plătească. Alții îl întreabă de tot felul de probleme legate de acte de proprietate sau de programul medicilor. Omul le răspunde la fiecare și le promite că „se rezolvă”. Deși nu e rom și nici nu locuiește în cartierul Orbic, omul pare a fi un șef recunoscut de toți.

Mai bine de un kilometru pînă la apă

în fața noastră apare un localnic cu două căldări goale în mîini. „Da cu golu ți-ai găsit să ne ieși, nene Gheorghe?”, îi spune în glumă Butuc. Omul se uită lung la el și sare să îl pupe. „Da, bine măi, că rar te mai vede omul!”, îi răspunde omul cu căldările. Acesta începe să se plîngă că niște muncitori i-au făcut în grădină un șanț de scurgere a apei și că i-au luat o halcă din ogradă. „Lasă, nene, că o rezolvăm!”, îl asigură Butuc.
Romii, adunați în jurul nostru, încep să se plîngă că primarul nu le face drumuri, și că în fiecare zi cu toții cară kilograme întregi de noroi cu cizmele de gumă. „Un picior îl bagi, altul îl scoți. Uite așa ne chinuim!”, spun oamenii.
Toți romii din Orbic se plîng că au de bătut mai bine de un kilometru pînă la izvor. Copii, femei, bătrîni plini de noroi pînă deasupra gleznelor trec pe uliță cu gălețile în mînă. Merg sus pe deal ca să văd izvorul satului. Plină de noroi, ajung în cele din urmă. „Numai aici e apă. în rest, oamenii au săpat, dar degeaba, că nu au dat de apă”, mă lămurește vicepreședintele Nechifor. Acesta îmi spune că mulți copii din zonă nu mai merg la școală sau la grădiniță fiindcă ajung în clase murdari de noroi și nimeni nu mai vrea să stea cu ei în bancă. „Cei de la șosea sînt curați. Cei de pe deal, ajung murdari din cap pînă în picioare”, explică Butuc.

Fiecare casă, o altă poveste

Merg pe uliță, la deal, prin noroaie. Butuc și Nechifor știu totul despre oamenii din zonă. Văd zeci de case de romi. Trec prin dreptul curților care nu au garduri. în timp ce urc, cei doi lideri ai romilor îmi explică: „Aici e un bătrîn căruia i-a murit nevasta. Aici i-a ars casa! Dicolo stă Ileana Solescu, unde sînt 16 suflete într-o singură casă fără geamuri, acolo e un băiat handicapat”, îmi înșiră, rapid, Nechifor, poveștile oamenilor din zonă.
Ne iese în cale Gabriela Gruia, de 40 de ani, cu un copil în brațe. Femeia stă în vechea școală, însă imobilul e departe de a semăna cu o instituție de învățămînt. âmi spune că i-a murit soțul și că nu a mai plătit curentul electric de ani buni. „Am adunat o datorie de 12 milioane”, îmi explică văduva. Oamenii sar în apărarea ei și cu toții îmi argumentează că „femeia merge la cerșit și că mămîncă doar terci”. Ioana Gruia are 84 de ani și a rămas văduvă de la 19 ani. „Omul meu a plecat la război și nu am mai venit!”, susține femeia. Imediat, romii sar cu gura pe ea și îi zic să nu se mai plîngă atîta, că „are pensie de soție de veteran și că are cu ce trăi”. Bătrîna cu bățul în mînă le zice ceva, dar în țigănește.
Mai fac un pas, dau de o altă poveste. Ana Romașc a vrut să se sinucidă și a băut jumătate de litru de hipoclorid, deoarece avea multe datorii și nu mai dovedea să scape de ele. în schimb, Stelian Stan nu are nici un venit și „mai completează de la vecini”.

Haiducul Javrău vorbește doar cu ziariștii

La un moment dat, apare în fața mea „haiducul Javrău”, despre care mi-a vorbit comandantul Poliției. Omul recunoaște că are de făcut pușcărie, dar este obligat să fure. „Mai iau și eu cîte o căruță de lemne din pădure! Primarul nu ne dă nici un ban! Nu trebuie să trăiesc și eu?”, mă întreabă „haiducul”. Deși am auzit o sumedenie de rele despre el, omul pare chiar pașnic, și asta mă face să-l studiez cu atenție. Continui să tac, ca să-l determin să-și continue povestea. Mai ales că, la cît de vînat e Javrău, e de-a dreptul un privilegiu să-l ai la discuții de bună voie. „Hrănesc 14 guri, de aia fur”, se plînge omul, apoi aduce în discuție scandalul de acum patru ani, cînd romii s-au bătut cu jandarmii, iar trei prieteni de-ai haiducului au fost uciși. „Pe unul dintre ei l-au omorît moral”, îmi spune, cu un aer doct, cel atît de căutat de polițiști.
Lîngă el, un vecin, Ilie Stan, se bagă repede în vorbă. Omul se simte obligat să explice că el nu fură lemne și că de multe ori s-a certat cu primarul care îl învinovățește de pomană. „Eu am un teanc de chitanțe de la bancă, gros cît cărămida, că îmi trimit băieții bani din Sicilia. Eu nu fur, că am de toate!”, se împăunează acesta.
Mă uit în jur în încercarea de a mai afla și alte povești, mai ales că una e mai savuroasă ca cealaltă. Și aud, aproape de la fiecare bărbat, vorbindu-se de pușcărie. Despre cum au ajuns acolo, dar și cît timp au petrecut după gratii. De altfel, dacă-i auzi că „m-am liberat”, ai spune că de-abia au terminat armata, deși unii dintre ei au părul alb. Și-atunci înțelegi că, de fapt, tocmai au scăpat de la „răcoare”.

Poliția ne-a omorît copiii

Oamenii din Orbic povestesc și acum cum, cu cîțiva ani în urmă, Poliția și mascații le-au omorît copiii și le-au speriat nevestele. „De la fabrica de stofe, care s-a închis, se trage tot răul. Noi lucram acolo și dacă ne-au dat afară, ne-am apucat de furat. în 2002, au venit cei de la poliție, cu tot cu mascați, și ne-au omorît copii. Au tras cu puștile în ei!”, îmi spune vicepreședintele Nechifor.
âi las pe oameni în urmă, cu poveștile și grijile lor. Mă opresc la o fîntînă să îmi curăț încălțămintea plină de noroi. „Uite, aici l-au spălat și pe mortul ăla la două noaptea!”, mă anunță Butuc. Tresar o secundă și, ca un gest reflex, îmi retrag mîna din apă. Mă îmbărbătez și cer, totuși, mai multe lămuriri. „Ei, descinderea aceea a Poliției, de acum patru ani. Au mai împușcat vreo doi romi. Băiatul ăsta, de 22 de ani, a fost spălat chiar la fîntîna asta, în creierul nopții. A sărit cu drujba la un polițist și pînă la urmă a fost împușcat”, mă lămurește președintele Butuc.

„Drumurile din Orbic, mai scumpe ca Transfăgărășanu”

Părăsesc cartierul Orbic și, în drumul meu, mă opresc la Primăria orașului Buhuși. Viceprimarul Vasile Zaharia îmi spune că „nu sînt bani pentru facerea drumurilor și că o astfel de cheltuială ar fi mai mare ca cea făcută pentru construirea Transfăgărășanului”. Acesta susține că „oamenii și-au construit de capul lor casele pe deal, fără să întrebe pe nimeni, și acuma vor drumuri”. âl întreb dacă romii din zonă primesc ajutoare sociale. „Mulți oameni de acolo nu vor să facă muncă în folosul comunității, iar cei care vin la lucru mimează că muncesc și așteaptă banii”, susține viceprimarul. Acesta spune că „s-au făcut și unele progrese, în sensul că toți au buletine, numere la poartă și curent electric”.
Ies din Primărie, împreună cu președintele Butuc. âl întreb dacă oamenii din Orbic vor fi prinși în programe sociale, dar acesta începe să rîdă. Acesta îmi spune că, din 1.200 de locuitori, doar doi adulți nu au cazier și că statul dincolo de gratii e un moment normal în viața unui bărbat. „Aici e ca în Kosovo! Ce să fac? N-am făcut eu țara asta!”, concluzionează Gheorghe Butuc, vicepreședintele romilor din Buhuși. (Olimpia FILIP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!