Varietăți critice

Dispersii

Constantin CĂLIN

– Aș fi în stare să mă supăr pe foștii studenți care au părăsit învățămîntul, să-i anatemizez pentru „trădare”, cum făceau unii dintre pedagogii interbelici? Nu. îndemnurile mele la „apostolat” au fost de fiecare dată anticipate sau urmate de considerații realiste, de invitații la luciditate. Mi s-ar fi părut indecent să îndemn la „devotament fără limite” și la „sacrificii”, cîtă vreme aproape toți din jur, inclusiv unii dintre dascălii lor, nu vînează decît profitul. âi detest sincer pe „învîrtiți”, dar nu-i privesc cu simpatie nici pe cei ce nu opun rezistență „mediului” și se acomodează cu mizeria, îndeosebi cu mizeria morală, una din tarele învățămîntului actual. Aceasta înseamnă să te scufunzi în minciună, să faci lucruri care sînt împotriva conștiinței tale: de pildă, să închei – la cererea directorului – mediile unor elevi care nici măcar n-au dat pe la școală, să umfli – la „sugestia” inspectorului sau la „rugămintea” unor colegi cu interese oculte, mereu aceiași, învechiți în rele – notele unor candidați la bacalaureat, care, mai apoi, pe baza lor, vor intra fără taxă acolo unde li-i voia; pe scurt, să nedreptățești cu aerul că faci bine. Simpatie și stimă merită cei ce nu cedează unei atare mizerii, cei ce riscă marginalizarea, pseudocompătimirile și ironiile celor cărora matrapazlîcurile le-au devenit a doua natură, cei ce nu acceptă dictatura compromisurilor. Am încurajat pe oricine mi-a mărturisit că se va ține departe de acestea, iar cînd n-a mai suportat clivajul dintre principii și realități, nu l-am oprit cu nici o vorbă să părăsească activitatea didactică. Oricît de dependent ar fi de ea, nimeni nu trebuie să-și calce pe suflet pentru o leafă.

– Orice „vorbă bună” e binevenită? în ceea ce mă privește, sînt mai mefient în fața „vorbelor bune”, elogioase, decît în fața celor „rele”, critice. Uneori „vorba bună”, insinuată, e o capcană cu uși și trape multe. Te momește, te prinde, te îndatorează. Sînt „vorbe rele”, dure, infecte, care mă mobilizează și „vorbe bune”, uleioase, aromate, care mă inhibă și mă mortifică. Le primesc amical, cu gratitudine, iar ele se transformă în instanțe și cenzuri. Din recompense devin biruri. De amintirea anumitor „vorbe rele” te scuturi uneori imediat, în schimb de sub povara „vorbelor bune” nu poți ieși adesea toată viața.

– De obicei le pretindem educație comercială vînzătoarelor de magazin. E nevoie. Nu o dată, însă, acest articol le lipsește și unor persoane mai pretențioase, cum ar fi farmacistele. în „scena” despre care vorbesc erau trei: una scotocea, aplecată, într-un sertar; alta ordona niște rețete; a treia căuta ceva în cutiile de pe rafturi. La rînd eram patru, probabil prea puțini ca să ne bage în seamă. Apoi, după cîteva minute de așteptare, eu am plecat, fără ca vreuna din ele să se sinchisească. Știu: nimeni nu stă într-un client, dar nici clientul, slavă Domnului!, nu e obligat să apeleze la un singur comerciant. în cazul de față, la o singură farmacie.

– Influența publicității asupra sentimentelor: s-a îndrăgostit de una care „dă în rate fără dobîndă”!

– Vorbind de „actualitatea lui Caragiale”, mulți îi citează doar pe Cațavencu, pe Agamiță Dandanache, pe Cetățeanul turmentat, dar îl uită pe Pristanda. Or, el este tot atît de „etern” ca și ceilalți: e prototipul celor care fură sau primesc mită sub motiv că „remunerația” e mai mică decît mică. O săgeată către aceștia trimite Perpessicius (editorul operei lui Eminescu și cronicarul literar român cu cele mai lungi state de „oficiu” înainte de Nicolae Manolescu) într-un articol din „Memorial de ziaristică”: „A interpreta escrocheria publică drept corectivul firesc al salarizării subminimale, oricîtă șansă de adevăr ar putea să se cuprindă între acestea, e totuși o interpretare cu mult prea simplistă”, la care – trebuie adăugat – s-a recurs și se recurge pe scară foarte largă. Negreșit, Pristanda era bine reprezentat și în vremea lui „Nenea Iancu”, și în urmă cu șaptezeci de ani, cînd a scris criticul, și este și acum: lucrează în poliție, în justiție, în administrația publică, la catedră etc. Dacă își îngăduie să jongleze cu „steagurile” e și fiindcă știe secretele șefilor săi, care „dau tunuri”: „fură așa de mult – vorba aceluiași autor – ca să ajungă și pentru cei care nu fură”!

– Așa-numita „Dosariadă” e – cum am mai scris în acest loc – nu numai tardivă, dar și sterilă. După „cazul d-nei Mona Muscă” („Dana”), n-a revelat nimic care să mai producă un impact veritabil, ci doar pofta unora de azi de a turna. Am văzut cîțiva tineri „negri în cerul gurii”, incomprehensivi și ilogici, grăbiți să facă figura „clasică” de „Pac… la «Războiul»! sau să generalizeze la modul stîngist, pînă la pierderea oricăror nuanțe. Demersurile lor se încadrează perfect în noțiunea de „poliție politică”. Ceea ce le lipsește tuturor acestora e atitudinea justă față de trecut, care nu poate veni decît din cultură. Cînd eu însumi eram tînăr, am cunoscut destui „demascatori”: cu cît erau mai înfocați, cu atît îmi produceau o mai mare silă. Erau odioși prin exces; nimeni nu-i felicita, chiar dacă aveau o oareșcare vervă. Așa cum e instrumentată, „Dosariada” nu va aduce „capital politic” nici d-lui Traian Băsescu (un „nufăr” de apă sărată), nici d-lui Călin Popescu Tăriceanu, nici d-lui Cosmin Gușă, nici d-nei Lavinia Șandru (o „Dana” de vată) și nici prestigiu d-lui Mircea Dinescu, al cărui index s-a transformat de la o vreme în pistol. La orizont se simte deja refluxul, adică dezgustul. Greșeala lor e că, în loc să dea libertate curiozității, o reprimă cu felul tendențios de a ne orienta spre ceea ce vor. Cum să văd corect, dacă-mi bagă degetele-n ochi?or „rele”, critice. Uneori „vorba bună”, ins

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!