De la lume adunate

Alte „drăcovenii” lumești… (II)

începusem o poveste cu oameni și draci, sabatul trecut! Mergem mai departe… Ei bine, „lucrul dracului” ar fi un soi de poznă, coțcărie, treabă afurisită care posedă un drac la mijloc, pe când „lucrul omului” e un fel de ceva de mai multe feluri, greu de-nțeles, greu de lămurit (a se degusta rasoalele ori celelalte dăndănăi, deh, originale în felul lor, cu care ne-am făcut nu o dată de baftă în infernul mondial, de-am ajuns, vorba unui năstrușnic de „roman”, fundul fundului Europei…); fraților, „lucrul” ăsta al omului, al românului, poate fi fain frumos „lucrul dracului”! în sprijin stă pilda vie de cum s-a condus și s-a mai conduce o societate omenească multilateral deslânată și des… frânată!
Unde nu poate ajunge în persoană, dracul își trimite emisarii; că până la urmă se duce totul de râpa dracului asta n-are importanță, câștigați suntem tot noi urmașii Romei, cu două sintagme unice în comunitatea drăcoveniilor de la ultima glaciațiune încoace: adresa „la dracu-n praznic” și tărâmul utopic „unde și-a-nțărcat dracul copiii”.
Zicala cu banul care-ar fi „ochiul dracului” nu rezistă la proba de foc a practicii; banul e „ochiul omului”, dragi baroni! Ca să semene confuzii, certuri, zâzanii și alte pocinoage, dracul își vâră coada; oamenii utilizează cu excelente rezultate fitilul, zvonul, bârfa și alte servicii transparente de dezinformații cărora nici dracul nu le mai dă de capăt, necum de coadă.
Dracul fuge de tămâie că nu-i place mirosul, cu toate că atunci când poruncește Tatăl Suprem, aghiuță vine cu colaci și prescuri cât ai zice „iartă, Doamne, că nici noi dracii n-o ducem prea pe roze”!… Vezi bine, sunt lucruri sfinte cu care nu se glumește cât o fi el „mamoma” de uns cu toate alifiile gheenei. Raporturile oamenilor cu tămâia sunt precum urmează: unii sunt ei înșiși tămâie, deci n-avem ce discuta (cum să-ți fie silă de tine însuți?!); alții, însă, drăcia dracului, folosesc preparatul la tămâierea „sfinților” ori a „dracilor” cu pile, chei ori proptele la porțile raiului și iadului…
Zic oamenii că „cel de pe comoară”, cu toată iscusința lui, nu izbutește să-și ascundă coarnele (parcă noi, oamenii, dragele noastre drăcoaice, tare mai reușim să ni le ascundem!…).
în predicile sale, dracul se ajută de toate lucrurile sfinte posibile și imposibile, cum ar fi: lozinci, principii, jurăminte, contracte ferme, promisiuni și dulci cuvinte; aici asemănarea cu omul e mai mult ca perfectă.
âmpielițatul de tătâne-miu avea o zicere a lui țărănească: „apărați-mă de oameni, că de Dumnezeu și de dracu mă apăr și singur”! Tot de la ghiujul de el am aflat că nu-i rău să-i aprinzi și dracului câte o candelă sau o lumânare, c-o fi având și el rosturile lui pe pământ, în cer, sub pământ… Mi-a fost însă cam greu să pricep de ce bunului Dumnezeu trebuie să-i aprindem o lumânare, iar emanatului său Satana două!…
De-o vreme încoace, de când, pasămite, mi-a venit mintea la cap, trăiesc mai mult singur; cică insul care o duce de colo-colo singur e fie sfânt, fie dracul… Musai să consult un duhovnic, să vadă ce se petrece cu viața asta a mea, că am mai auzit una: „Cea mai mare perversiune a diavolului e a face să se creadă că el nu există”!!! Ptiu, piei drace și… ai milă de noi, Doamne! (Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!