Despre prostie și alte subiecte

Constantin CĂLIN

E reconfortant să știi că se mai discută și altceva decît despre Băsescu, desecretizare, fotbal, vacanțele unor vedete etc. De pildă, despre noua definiție a planetelor, sau despre ciudățenia lui Grigori Perelman, un celebru matematician rus, care, „plecat fără adresă”, n-a putut fi găsit ca să i se înmîneze medalia Field, echivalentul Premiului Nobel în matematică, la recentul Congres de la Madrid, sau despre „Prostie” (temă abordată de „Tribuna”), sau despre „Locul scriitorului, azi, în conștiința publică” (anchetă realizată de „Viața românească”). Mă opresc la acestea din urmă.
Dezbaterea despre „Prostie” din revista clujeană (vezi nr.95) nu depășește nivelul unui seminar de filozofie cu studenți instruiți și decenți. Participanții, cu o excepție, au cam aceleași lecturi și cam aceeași experiență de viață. Citindu-le opiniile, m-am întrebat dacă erau cei potriviți să discute această temă „vastă” și „grea”. E drept, fac disocieri subtile, schițează „soluții”, dar sînt prea teoretici. Cel mai adesea privesc prostia prin dioptrii livrești. Prostia – susține cineva – „poate stârni vreo trei clase de trăiri: mila și regretul, uimirea și rîsul sau dezgustul și revolta”. Nu le-am găsit exprimate pregnant în texte. Atît exemplele din realitatea imediată, cît și cele din literatură sînt puține. Tineri, autorii articolelor nu par pe deplin familiarizați cu umorul și n-au anecdota nici pe vîrful limbii, nici în vîrful degetelor. Fără îndoială, sînt pricepuți în cazuistică, însă nu posedă încă arta agrementării. E nefiresc să termini o astfel de lectură fără să ai vreo trăire de genul celor amintite mai sus. Insatisfacția mea mai are și alte, două, motive: primul e că n-am remarcat o încercare de critică virulentă (o confruntare, nu doar o palpare sumară) a prostiei din acești ani și din aceste zile, care-i multiplă, variată: impertinentă, extravagantă, autoritară, mojică, obedientă, „serioasă”, doctă etc. Sau a prostiei din diverse medii profesionale, inclusiv în cel didactic, catedratic, unde aceasta sună întotdeauna gol și solemn. Sau a prostiei prostitoare, în expansiune, masificată prin „media”. Al doilea motiv e absența unei succinte „introduceri” asupra evoluției semantice a termenilor „prost” și „prostie”. Se plonjează direct, brusc, în Aristotel și Descartes și se ignoră literatura noastră veche și modernă. Să fi devenit, oare, stupidă exigența de a-i cere unei dezbateri o linie pedagogică? Desigur, o discuție despre „prostie” e o discuție de oameni inteligenți, dar și aceștia au nevoie să-și împrospăteze anumite informații, pentru ca deșteptăciunea lor să strălucească.

Ancheta din „Viața Românească” (nr.6-7/2006) atinge o problemă dureroasă: „Ce loc ocupă, azi, scriitorul în conștiința publică?” Desigur, dacă ne referim la ansamblul breslei, unul minor. în afară de epoca în care scriitorul provenea din boieri, el a fost întotdeauna un marginal. Profesiunea lui apărea vagă și superfluă. Față de linia principală de evoluție a societății, reprezenta o abatere: nu aparținea nici uneia din clasele dominante sau nu figura în linia întîi. Admirația unei părți a publicului nu-l scutea de griji materiale, de aceea s-a plîns aproape tot timpul de „împrejurări vitrege”, de neînțelegere, de desconsiderare. Ca să-și vadă tipărită opera, a umblat cu pantahuza pe la instituții sau a recurs la sacrificii personale. Indubitabil, politica de alfabetizare postbelică e singura care i-a dat sentimentul unei largi recunoașteri. Saltul de la tirajul intim, de cîteva sute de exemplare, la tirajul popular, de zeci de mii sau (prin repetarea edițiilor) de sute de mii a putut uneori să-l îmbete de putere și să-i provoace eclipse de luciditate. Trimis de sus să facă, deopotrivă, culturalizare și propagandă, a beneficiat adesea de primiri călduroase, deși unele semănau a „potemkinade”. Atunci, mai bine de două decenii, el a existat în „conștiința publicului”. Pentru acel public (avid de lectură pînă într-acolo încît nu distingea întotdeauna calitatea de cantitate), cunoștința cu scriitorul era o sursă de mîndrie. A fi prieten, consătean sau concitadin cu unul dintre ei se răsfrîngea asupra ta ca o onoare, îți conferea un plus de respect. Cert, azi, toate aceste „privilegii” au dispărut. Scriitorul a fost redus la statutul de muncitor particular, obligat să se descurce într-o lume dură, care, ahtiată după cîștig și după divertisment, îl ignoră. Dacă-i o natură discretă, nu-i cunoscut nici pe scara blocului în care locuiește.
Dar nu aceasta e „condiția” tuturor din breaslă. Avem scriitori ce țin de noua „oligarhie” (vezi articolul meu din 25 august 2006) și scriitori ce țin de noul „proletariat”; conformiști și disidenți. Mă bucur să constat că la fel apreciază situația atît d-l Gheorghe Grigurcu, cît și d-l Theodor Codreanu, critici cu opinii diferite în alte chestiuni, în răspunsurile lor la ancheta „Vieții Românești”. Primul observă: „Personalitățile insubordonabile, cele cu o ofertă inconformistă (exemplul său e cel mai evident – n.m.), mînuind un imprudent discurs critic, se văd nu o dată reprimate, marginalizate, fie printr-un refuz dur, fie pe căi mai «subtile», prin indirectitățile unor mustrări de ordin pasămite general, sau al plasării în «minor». Iar dacă e să vorbim de condițiile materiale ale existenței scriitorilor noștri actuali, ei bine, simetria se menține. Adaptabilii, versații conjuncturii, fripturiștii de ieri și de azi au mai totdeauna un standard de viață incomparabil superior «pălmașilor» ogorului literar, străini de «grupurile de interese». Revoluția din decembrie n-a coincis, regretabil, și cu o revoluție a moravurilor. Din acest din urmă unghi, nu ne rămîne decît să așteptăm, răbdători, o evoluție”. Al doilea reamintește: „S-au putut face averi «jurnaliere», ca, de exemplu, la fosta Scînteie devenită Adevărul (dar parcă numai acolo! – n.m.). Alții s-au descurcat punînd mîna pe edituri cu bogat patrimoniu, pe care au știut să-l gestioneze pragmatic, sub spectrul acelorași ideologii novatoare. Profitabilă a devenit și facilitatea de a scrie cărți cu impact la public”. Or, aceasta duce inevitabil la un conformism de cea mai joasă speță, cu repercursiuni grave asupra gustului.Să fi devenit, oar

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!