Valori ale spiritualității românești: Biserica „Vovidenia”

O minune a artei străvechi, la Luncani

La doar 14 kilometri de Bacău, pe drumul ce duce spre Moinești, se află una dintre cele mai frumoase biserici de lemn din județul Bacău. N-ar trebui să existe băcăuan să nu-și abată măcar o singură dată pașii spre aceasta. Și o spunem nu doar pentru iubitorii de istorie și artă, ci și pentru cei dornici să respire aerul trecului într-una din cele mai vechi zone atestate documentar în județul Bacău.
Situată pe coama dealului Stana, biserica „Vovidenia” pare a se ascunde în dosul unui nuc, crescut, după spusele pretului Vasile Gînju, pe mormîntul unui preot, îngropat cu mult timp în urmă, lîngă sfîntul lăcaș. Chiar dacă a suferit reparații în 1884, 1921 și 1950, acoperișul bisericii, din draniță în „solzi de pește”, te atrage ca un magnet. Am ajuns în preajma „Vovideniei”, într-o liniștită zi de septembrie. Am urcat alături de preotul Gînju pe coama dealului. Ca și în cazul altor biserici, în partea de jos, am zărit temelia uscată, din piatră de rîu, a cărei înălțime depășește un metru. „S-a mai luat din piatra de temelie, după cum se poate vedea. Aici temelia era mai groasă, dar în ultimii ani s-a subțiat”, ne-a spus preotul Gînju. Un frumos pridvor deschis, pe latura de vest, adăpostește intrarea în biserică. Farmecul artei tradiționale te coplește de afară. Stîlpii cu cioplituri diferite, cu motive geometrice, și arcade bogat decorate te lasă, fără superlative, mut de uimire. Nici nu știi unde să-ți întorci privirea. Sus, spre scară fixă duce din pridvor într-un balcon și, de acolo, în turnul clopotniță, sau spre dalele de piatră rotunde, de aproape un metru dimensiune, aduse, „din dealul Tocila”, după cum ne-a asigurat preotul Gînju, folosite pentru pardoseala pridvorului
Am ales să urcăm mai întîi în balconul de lemn și în turlă, acolo unde, ne-a explicat părintele, avem să vedem două clopote vechi, semne ale unei tradiții ortodoxe pe aceste meleaguri. Și într-adevăr. Pe unul din clopote, cu caractere chirilice, am putut citi, confimarea spuselor preotului Gînju. „Acest clopot s-au prefăcut prin cheltuiala preotului Gheorghe ot Luncani, anu 1777”, stă scris pe clopotul cel mare. Am coborît, în fața ușii de intrare în biserică. Deasupra, un ancadrament decupat, iar lîngă inițialele lui Iisus Hristos, ctitorul a dăltuit alte două inițiale „K” și „T”. „Ctitoria acestui lăcaș este atribuită lui Konstantin Tumurug, după cum spun documentele și conform cu inițialele de pe bîrnele de lemn ale pridvorului. Un document din anul 1786 menționează că feciorii lui Constantin Tumurug au dăruit toată partea lor din moșia Mărcești mănăstirii Luncani, ridicînd acolo și o biserică”, ne-a spus preotul Vasile Gînju. O femeie, a cărei casă se află în apropiere, a adus cheia. Nu una obișnuită. Pentru că ușa de la intare păstrează încă sistemul de încuietoare tradițională. în interior, un aer răcoros, purtînd mireasma veacurilor. Totul e lemn. De la încuietoare, pînă la turlă. Icoanele Mîntuitorului și ale Fecioarei Maria te întîmpină în pronaos, așezate pe stîlpi de lemn. Alături de aceste icoane împărătești, pe dreapta, se mai păstrează o alta cu Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Sub icoane, motive florale. Spre altar, în naos, alte icoane, între care cea a Maicii Domnului cu Pruncul, din 1886, ce pare pictată zilele trecute. Prospețimea culorilor suprinde orice privitor. Pe pereții laterali, se păstrează mai multe strane de lemn, împodobite cu rozete, vîrtejuri și torsade. Pe una dintre acestea, se poate desluși cu greu, o parte dintr-o inscriție chirilică, dăltuită în lemn. „Eu, Vasile Dascăl…1788”, stă scris aici, ne-a spus preotul Gînju.
Nici catapeteasma nu este una obișnuită. „Are decorații bogate din ipsos”, ne-a explicat preotul. Pe peretele care desparte altarul de naos, se pot vedea decorații bogare reprezentînd flori, frunze, funii răsucite și ciorchini de struguri. Chipurile sfinților, de pe icoanele aflate pe catapeteasmă, mîngîie privirea datorită expresivității artistice.
Altarul, de o simplitate desăvîrșită, ne vine în întîmpinare cu alte suprize. „Masa sfîntului altar a fost cioplită dintr-un trunchi gros de stejar, care a crescut chiar pe acest loc. Deoarece aici s-au aflat codri de stejar. Peste trunchi s-a aplicat un blat gros”, ne-a lămurit preotul Gînju. De pe sfînta masă, acoperită cu un ștergar îmbinat cu motive florale, părintele ne-a scos la lumină, o Evanghelie din anul 1903. Cartea sfîntă s-a dovedit a fi un adevărat document, în care sînt menționate, atît momentul daniei făcută în 1921, cît și, cel al deschiderii bisericii în 1956. Ca la majoritatea cărților inter și antebelice, numele regelui Carol I a fost șters. Pe o filă, înscris cu cerneală, unul din preoții slujitori a lăsat înscris pentru urmași, cîteva informații ce azi par a nu mai avea prea multă însemnătate. „în noaptea de 5 spre 6 decembrie (stil vechi) 1921 au fost manifestațiuni electrice, a fulgerat și tunat ca în timpul verii”. Răsfoind cartea sfîntă am constatat că, în toate locurile în care apărea denumirea veche de jidovi, a fost lipită hîrtie albă și, alături, scris, evrei.
Noutățile și tradițiile legate de această biserică și locur unde a fost ctitorită sînt multe. Preotul Gînju știe multe, chiar dacă păstorește zona de doar 13 ani. Și mai multe s-au pierdut, lăsînd în urmă doar biserica de lemn, în care mai vin bătrînii și preotul la sărbătorile mari. Pînă atunci, doar tăcerea și vîntul se mai reculeg în sfîntul lăcaș „Vovidenia” de la Luncani. (Ionuț BARBU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!