Varietăți critice

Despre un „basm” și un „bal”

Constantin CĂLIN

în numărul de luna trecută, revista „Ateneu” a publicat un interviu cu d-l Alex. Ștefănescu (autorul Istoriei literaturii române contemporane / 1941 – 2000), realizat de d-na Doina Cernica, scriitoare din Suceava, care s-a interesat de „mica istorie” a lucrării citate și a obținut răspunsurile dorite. Un povestitor de felul său, criticul are în tot ce spune o notă epică, dublată cel mai adesea de jovialitate. De aceea trece ușor de la serios la umoristic, de la veridic la fabulos. Unul din răspunsurile sale pare pur și simplu un basm: „Munca la istorie se apropia de sfârșit. Stăteam melancolic la masa de scris și mă întrebam de unde voi găsi bani să tipăresc o carte cu atît de mult text (echivalentul a 2000 de pagini dactilografiate) și atît de multe ilustrații (aproximativ 1500). Tocmai atunci a sunat telefonul și discuția care a urmat s-a desfășurat astfel:
– Domnul Alex. Ștefănescu? (era, bineînțeles, o voce angelică de femeie).
– Da.
– Vă vorbesc din partea Băncii Raiffeisen. Știm că lucrați la o istorie a literaturii române contemporane…
– De unde știți?
– Din presă. Nu aveți nevoie de o sponsorizare?”
Nu se poate să nu visezi pe marginea acestui „basm”, imaginîndu-ți că ai putea deveni eroul unuia similar, iar după ce visul se risipește să nu sesizezi un fapt care, în loc să reprezinte regula, se întîmplă doar ca excepție. Fie că s-a petrecut întocmai cum a povestit-o d-l Alex. Ștefănescu, fie altminteri, trebuie de remarcat că sponsorizarea celor de la Raiffeisen are un caracter de investiție: au investit într-o carte care, chiar dacă momentan e controversată, va înfrunta deceniile. Puține (e a treia despre această perioadă), astfel de cărți se scriu din ce în ce mai rar, nu numai pentru că istoriile literare nu mai sînt la modă, ci pentru că nu mai e „putirință” și răbdare. Vorba regretatului profesor Al. Piru: „pentru așa ceva e nevoie de mușchi”. După cît se poate anticipa, ca și Istoria lui G.Călinescu, Istoria lui Alex. Ștefănescu va fi citită pentru calitățile de prozator ale autorului. Mă întorc la „basmul” său, căci are o morală… practică. Prin contrast cu cei de la Raiffeisen, majoritatea celor ce sponsorizează par niște risipitori. Dau banii fără să se informeze asupra posibilităților creatoare ale celor care li-i cer. N-au, cum se zice, „expertiză”. Rezultatul: „binele” pe care cred că-l fac se întoarce curînd asupra lor. âși leagă numele de cărțile unor veleitari, care ori trec neobservați, ori sînt ridiculizați de critică. Din păcate, nici nu sînt conștienți de asta, căci așa cum nu se interesează pe cine creditează, nu urmăresc nici ecourile produselor în care au investit. O asemenea atitudine ridică mari îndoieli asupra profesionalismului și eticii lor.

Săptămâna trecută, serile, la ora talk-show-urilor românești, am urmărit, pe TV5 Monde, „Le Bal du Sičcle”. Filmul cu titlul acestui eveniment monden internațional, care a avut loc la Veneția, în noaptea de 3 septembrie 1951, e un pretext pentru a-i evoca pe cîțiva oameni foarte bogați și extravaganți: Peggy Guggenheim, marchizul de Cuevas, baronul de Rédé, Gérard Van Der Kamp etc. Ce am ascultat de-a lungul celor cinci episoade a fost o suită de elogii, făcute în cel mai pur stil francez, de supraviețuitorii din cercurile lor: rude, prieteni, colaboratori. Ce-am văzut e, însă, greu de redat în cuvinte. Ar trebui să cunosc toate meseriile pe care cei citați le-au convocat pentru realizarea ideilor lor de lux și rafinament, să posed vocabularul tîmplarilor, ebeniștilor, marchetarilor, tapițerilor, decoratorilor, arhitecților, pictorilor, ceramiștilor, sticlarilor, conservatorilor de muzee, regizorilor, coregrafilor, grădinarilor, cameristelor, majordomilor etc., plus să am dexteritatea, eleganța și spiritul gazetarilor specializați în mondenități. Nu mi-ar fi chiar la îndemînă, întrucît universul în care m-am născut și în care trăiesc e redus, simplu. Și, de fapt, scopul acestei însemnări nu-i acela de a reconstitui o atmosferă de epocă, ci de a sublinia un mod de utilizare a unor mijloace. Spre deosebire de bogătașii români, care – s-a observat – pendulează între risipă și avariție, cei despre care se vorbește în „Balul secolului” s-au ilustrat prin acte majore de mecenat. Deși nu pot fi apărați total de învinuirea de egoism, aceștia, fiind ei înșiși artiști sau oameni cu ingenium, au realizat o alianță subtilă între bogăție și talent. Au avut gust, fantezii, ambiții. Au construit sau au renovat palate, le-au mobilat, le-au ornat, au adunat un patrimoniu din mii de piese, echivalent cu cele mai importante tezaure. Realizările lor au, deseori, la bază propunerile și sugestiile unor scriitori și artiști contemporani, cu care au stat cot la cot în cafenele ori pe care i-au atras în protipendada lor, nume de primă mînă ca Jean Cocteau, Max Ernst, Blaise Cendrars, Soutine, Louis Buńuel, Orson Welles etc. La noi n-au existat asemenea relații, astfel că bogătașii români de azi n-au modele de categoria celor din serialul amintit, adică esteți și generoși. Amic cu Aristide Blank, Camil Petrescu a suferit nu o dată de foame.ele de cărțile unor veleitari, care ori trec neobservați, ori sînt ridiculizați d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!