Memoria documentelor

Un prinț misterios

• A fost odată un prinț… o poveste adevărată n cîteva considerații finale asupra „Memoriului” (11)

Spre nenorocul lui – nenoroc care l-a urmărit toată viața – acest Prinț Dimitrie Alex. Ioan Cuza zis Vasile Dimitrescu n-a fost consemnat și recunoscut de istorici în lucrările lor, nici măcar ipotetic, din pricina dosirii „memoriului” său. De aceea, încerc să-mi imaginez ce curs ar fi luat istoria familiei și a moștenitorilor lui Cuza Vodă, dacă acest memoriu ar fi fost descoperit și publicat după terminarea războiului din 1916-1918. Probabil că toți acei descendenți ai lui Cuza Vodă, legitimi sau nelegitimi, cît și adversarii săi, s-ar fi implicat într-o lungă acțiune pentru revendicarea drepturilor de moștenire. Dar mai presus decît toți aceștia, istoria și comentatorii ei i-ar fi stabilit acestui prinț bastard Dimitrie Cuza un loc în viața socială și politică a vremii, sau măcar relația exactă cu familia lui Cuza. I-ar fi recunoscut, poate, și contribuția sa la dezvoltarea poștei și telegrafului, la începuturile lor; și, mai ales, postura de erou în Războiul de întregire a Neamului.
Sustras din arhivele statului și dosit multă vreme, fără a fi semnalat măcar, memoriul prințului Dimitrie Cuza zis Vasile Dimitrescu a fost făcut cunoscut acum, după aproape 90 de ani de cînd a fost scris de pretinsul prinț, în odaia lui de pe strada Socola nr. 154 din Iași. Prea tîrziu ca să mai stîrnească „animozitățile” și controversele în rîndurile istoricilor, ori ale descendenților lui Cuza și bastarzii lui. Dar sînt sigur că acest memoriu (dacă va fi publicat), cît și viața zbuciumată a nefericitului prinț bastard Dimitrie Cuza, vor putea oferi azi celor interesați, nu „un caz interesant pentru studii psihiatrice” – cum a fost apreciat de jurnalul ieșan – ci ca o dramă a unui personaj controversat, sortit să trăiască într-o societate plină de contradicții politice și sociale; sau ca o poveste adevărată a unui prinț bastard rătăcitor, care și-a căutat toată viața obîrșia și rostul său în lume, așa cum l-am prezentat eu în romanul „Bastardul”.
în încheiere, se impun și cîteva concluzii, ca răspunsuri la întrebările puse la începutul acestui serial. în primul rînd, „Memoriul” prințului Dimitrie Alex. Ioan Cuza zis Vasile Dimitrescu, prin bogăția de „dovezi” și „martori”, ca și prin semnătura și adresa din final, justifică autenticitatea sa. Apoi, existența unui fiu bastard Dimitrie Cuza, altul decît acel Dimitrie recunoscut de istorie
(alături de fratele său, Alexandru), este posibilă, dacă admitem că Vodă Cuza a avut și alți fii bastarzi, adoptați sau ocrotiți de buna Doamnă Elena Cuza; sau dacă admitem că Dimitrie este chiar fiul „Domniței Elena”, cum crede și semnatarul memoriului, dar și conform părerilor lui Radu Rosetti din „Amintirile” sale, care bănuia că unul dintre copiii adoptați ar fi fost „găsit cu prilejul inundării unui cartier popular din București”, al cărui tată nu era Vodă Cuza, ci inspectorul general al Poștelor și Telegrafului, Cezar Liebricht, „un aventurier belgian sau luxemburghez”, favoritul lui Cuza, dar și al Doamnei Elena (pag. 158-159 din „Amintiri despre Domnia lui Cuza”, de R. Rosetti). Ceea ce explică grija și ocrotirea permanentă din partea Doamnei Elena, față de fiul „adoptat” de preotul Ghiță din Buhuși, precum și acceptarea lui în lumea aristocrației românești de la sfîrșitul sec. XIX și începutul sec. XX.
în ceea ce privește prezența lui Vasile Dimitrescu, ca voluntar, într-o unitate militară rusă, indicată sub semnătura memoriului, este explicabilă, avînd în vedere că, la acea dată, armata rusă era aliata armatei române, în războiul dus împotriva Germaniei. Iar gestul lui V. D., de a se înrola în acea unitate rusă, dovedește că unitatea militară română, din care făcea parte, a refuzat să-l mobilizeze (nu se știe din ce motive), deși prințul bastard Dimitrie Cuza se simțea dator să participe la Războiul de întregire a Neamului. Din patriotism? Ori din orgoliu princiar? El a devenit, astfel, unul dintre acei „eroi necunoscuți” și nerecunoscuți din acel război. Și dacă admitem existența și viața lui de prinț rătăcitor, putem să ne explicăm și vizitele unor nepoți ai lui Cuza, veniți din străinătate să-și revendice drepturi și moșteniri („o duduie din Argentina” și o „franțuzoaică Hélčne Cuza”), cum semnalează cotidianul „24 de ore” din Iași (nr. 968, din 17 sept. 1992), de ce nu i-am considera ca urmași ai bastarzilor Alexandru sau Dimitrie Cuza, confirmați și de acest „Memoriu”? Ceea ce, cu puțină imaginație și citindu-i „memoriul” printre rînduri, am realizat prin romanul „Bastardul” dintr-un prinț rătăcitor, un erou (ne-(re)cunoscut. (M. C. DELASABAR)Dimitrie Cuza un loc î

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!