Maxime și cugetări

Vremea defăimărilor

Vasile PRUTEANU

Scriam într-un articol anterior că umbra vînzătorilor de suflete apare mereu încornorată. Aș mai adăuga, astăzi, că și cea a contestatarilor marilor oameni care au dat lumii adevărate nestemate ale spiritului apare asemenea. Pentru că diavolul se pretinde a fi „nimeni”, dar lovește cu copita tocmai în cei ce aduc glorie unei națiuni, murdărindu-i și sfîșiindu-i cu un zel neadormit. Recent, două cocoșnețe pariziene (una în revista „Lettre”, cealaltă în ziarul „Le Monde”) atacă la baionetă pe Eugen Ionescu, Emil Cioran și Mircea Eliade, sugerînd marginalizarea operelor acestora pe motiv că au aderat la mișcarea legionară, deci sunt fasciști. Că aceste mari spirite s-au dezis de legionarism, nu se spune nimic. Li se lipește o etichetă și gata, sînt desființați. între altele, aș aminti că tocmai Eugen Ionescu a cutremurat conștiința umanității cu piesa „Rinocerii”, relevînd cît de devastator a fost fascismul. Eu cred că nici comunismul n-a fost mai breaz. Același demonism a caracterizat tirania puterii, dictatura, opresiunea, precum astăzi prefacerea libertății în nebunie, desfrîu, dezmăț și zel defăimător. Ambele extreme sunt nefirești, primejdioase și demonice.
Se pare că noi, românii, avem o nepotolită sete de a ne contesta și murdări tocmai personalitățile cele mai performante în domeniul spiritualității. Ziarele sunt pline de atacuri la adresa lui Paul Goma, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, H. R. Patapievici, Mircea Dinescu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu sau Augustin Doinaș, împinși spre periferia lichelelor de către neoameni. De către cei ce au stat cu capul spre lumina stelei de la răsărit, prăjindu-și creierele. Căci lumea se împarte în oameni și neoameni. Aceștia din urmă manifestă o plăcere diabolică în a sfîșia tocmai mințile cele mai luminate și mai superior creatoare. „Nu dați cele sfinte cîinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcîndu-se, să vă sfîșie pe voi”, ne-a învățat Hristos. Se pare că zadarnic, atîta vreme cît provocăm și gustăm voluptos spectacole ale suferinței celorlalți.
Traversăm o vreme pîcloasă, un timp împlătoșat de un trecut comunist dificil, care a lăsat larg deschise porțile defăimării. Cum trebuie să ne raportăm la acesta? Sigur, „avem nevoie de adevăr, de o limpezire definitivă a apelor, ca să nu eșuăm în echivoc, toxină și șantaj”, scria Andrei Pleșu. Ca să nu uităm! Suprimarea memoriei unor tristeți sau rele din trecut e nocivă, fiindcă uitarea îngăduie repetarea răului. El trebuie scos la lumină în toată hidoșenia lui, chiar dacă redeschide răni mai vechi și dezbină, în bună măsură, societatea. Problema e cum o facem, ca să nu condamnăm decît pe acei dinainte condamnați de propria lor ticăloșie și nu pe cei ce poate au comis, duplicitar, oarecari concesii în scopul de a-și proteja opera sau chiar existența. Să condamnăm fapte și nu concesii. Trebuie, așadar, să umblăm prin destine cu maximă finețe, cu discernămînt, cîntărind cu grijă contexte, caractere, nu doar accesorii episodice, de detaliu. Pentru că altfel ne trezim condamnînd pe adevărații luptători pentru libertate (cum au fost Doina Cornea sau Paul Goma) și admirăm „îngerii exterminatori” (precum Dan Voiculescu sau Vadim Tudor), îndărătul cărora descoperim un fost torționar sau un turnător de duzină, compromițînd astfel întregul efort de purificare. Ca să nu se întîmple asta, e necesar să ținem cont că în România, ca și în țările est-europene, represiunea a fost întinsă. Comunismul a racordat la remorca sa un număr imens de oameni ce au exercitat o presiune explicită asupra tuturor. Societatea a fost sugrumată de milioane de firișoare liliputane de minciuni, conformisme și compromisuri zilnice. Nu personalitățile performante trebuie puse la zidul lumii, pentru concesii nesemnificative ca fapte, ci adevărații torționari, acum șefi de partide, formatori de opinie sau vedete mult căutate de televiziunile înrobite banului unor parveniți.
Ca și în trecut, „ticăloșii cred că nimic nu se poate face fără ticăloșie” (T. Fuller), de aceea se și aferează sentențios în viața publică, demonizînd tocmai pe cei ce ar trebui protejați, fie numai și pentru operele lor, care vizează perenitatea. Așa se face că un politician excesiv amenință o instituție a statului (CNSAS) cu aducerea la București a zece mii de oameni, care să-l azvârle pe geam pe Mircea Dinescu. „Articolele injurioase trec, cărțile rămîn; marile opere înving întotdeauna pe micii lor dușmani”, scria pe bună dreptate Balzac. Dacă vom continua să blasfemiem, să împingem spre marginal personalitățile creatoare, mă întreb cu ce vom rămâne, cu ce fel de cultură ne vom legitima în comunitatea europeană? Cu poezia cenaclistă a lui Adrian Păunescu, cu jelaniile Irinei Loghin, cu manelele lui Fane Salam, ori cu imprecațiile lui Vadim Tudor? Să alegem! Democratic, toți au dreptul la existență și expresie. Este și motivul pentru care am adus în linia întîi comuniștii din linia a doua, după ce atîtea decenii am visat la libertate și demnitate. Că alegerea noastră s-a dovedit greșită o demonstrează faptul că libertatea cucerită a fost deturnată spre gregaritate, rapacitate, lăcomie, minciună și înșelătorie, devenind tot atît de apăsătoare ca și dictatura și opresiunea. „O nouă specie de activiști se cheltuie zgomotos, cu o voioșie stahanovistă, în beneficiul purității absolute și găsește numeroase suflete sensibile care să vibreze, exoftalmic, dinaintea zelului lor defăimător” (A. Pleșu).mea se împarte în oameni și neoameni. Aceștia din

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!