Constantin CĂLIN

– Deși Horațiu, poetul latin spune că e zadarnic și periculos să te străduiești să afli cîte zile ți-a dăruit destinul, rezist cu greu acestei curiozități. îndrăzneala de a o formula îmi vine de la Psalmist. „Care e numărul zilelor robului Tău?” (118, 84), întreabă acesta într-un moment de cumpănă. A nu ști poate să fie confortabil doar înainte de mijlocul vieții, însă nu și după aceea, sau în situații critice. în acestea din urmă speranța într-un răspuns pozitiv la întrebarea de mai sus e un mare bine sufletesc, care te ridică din marasm și-ți dă curaj. La vîrsta mea de-acum, nu mai schițez niciodată un plan fără a repeta în gînd versetul citat. Cu el cutez să pornesc lucrări care – după socotelile cele mai strînse – ar trebui să dureze cîțiva ani. Zic „Care e numărul zilelor robului Tău?” și îndoielile se transformă în îndemnuri la muncă!

– Lumea e obișnuită cu melancoliile poeților. Pe ale criticului nici nu le bănuiește. Acestora – se crede – n-ar trebui să li se vadă sentimentele, emoțiile. E drept, Maiorescu nu și le arată (decît în jurnal și epistolar), dar Lovinescu, Ibrăileanu – da, și chiar destul de des. Sub acest aspect, ei îmi sînt modelele.

– Deși pe una am semnalat-o recent, dezbaterile din revistele literare despre situația scriitorului azi mi se par inutile. Nu-i el îndeajuns de conștient de aceasta? Trebuie, oare, să i se reamintească? De fapt, cui i se plînge, de vreme ce revistele respective au adesea un număr de cititori cu doar puțin peste numărul colaboratorilor lor? Fortifică dezvăluirile sale breasla? Nu cred. „Breasla” e împărțită în grupuri și grupuscule și mai egoistă ca niciodată. Scriitorul își poate schimba „condiția” nu lamentîndu-se și solicitînd compătimirea autorităților, ci ieșind la luptă, confruntîndu-se cu ele. Pentru acestea însă – trebuie de știut – contează prea puțin autoritatea pur scriitoricească. Țin cont uneori, însă, de autoritatea morală. Din păcate, la acest capitol, scriitorii actuali stau cam rău. Nu mai avem „scriitori-cetățeni”; și-ar fi nevoie de o legiune! Autoritatea lor morală a scăzut dramatic. Unii au compromis-o prin exces de prezență în arena publică, alții, cei mai mulți, prin absență.

– Vorbind, vinerea trecută, despre lingușitori, am fost tentat să-mi motivez atitudinea disprețuitoare față de ei cu textul unui militar, Al.Averescu, „Răspunderile…”, scris în orașul nostru, o radiografie a situației de după primul război mondial, în care accentele critice cad cu maximă fermitate. Autorul spune un lucru pe care puțini din cei ajunși în poziții înalte au capacitatea să-l recunoască: „… nu privirile limpezi, vorbele deschise, spinările drepte și spiritele indiferente la favoruri au putut fi vreodată, în istoria neamurilor, vătămătoare claselor dominatoare, ci mai degrabă privirile smerite, vorbele plăcute mai mult auzului și spinările încovoiate pentru a justifica o favoare primită sau așteptată”. Cîți – mă întreb – disting cele două tipuri și reacționează corect în fața lor? Mai direct: cîți acceptă „privirile limpezi” etc. și cîți refuză „privirile smerite” etc.? Cîți, apoi, își acordă răgazul de a evalua consecințele „lingușirilor”? „Lingușiri” înseamnă obediență, conformism, lipsă de spirit critic, mimarea unor sentimente inexistente etc. în decursul istoriei, „lingușirile” ne-au costat enorm: alianțe nepotrivite, politici inadecvate, afaceri oneroase etc. Ele sînt cauza retardărilor și stagnărilor noastre. Din păcate, se pare că n-am asimilat complet morala acelor lecții amare.

– Nu e lucru mai odios decît să te pui în slujba minciunii de stat, a unei propagande ucigașe. Mi-aduc aminte ziua începerii războiului din Irak. De undeva din depărtata Americă, un evreu de-al nostru (James Milleew) raporta unui post de televiziune că „Saddam a decimat populația Trakului”, deși statisticile arătau că sub regimul acestuia populația s-a dublat. Probabil mulți l-au crezut. Adevărata „decimare” a venit însă odată cu războiul. Azi faptul acesta începe să fie recunoscut chiar de politicienii americani. Unde ești tu, James Milleew mincinosule? Erai foarte sigur pe datele tale! Papagal nenorocit, ți-am reținut numele! N-ar trebui inventat și un tribunal internațional pentru voi, mincinoșii care ați îndemnat (sau îndemnați) la crime contra umanității?

– Cei mai tîrîți de limbaj dintre gazetari sînt cronicarii sportivi. Ăștia, majoritatea, „simt enorm și văd monstruos”, vorba lui Caragiale. Cînd lucrurile merg bine, totul e „magnific”, „fabulos” etc., iar cînd merg prost – e „catastrofă”, „nenorocire” etc. Pierde, să zicem, echipa națională de fotbal (fotbalul e principala durere), de vină e, în nouă din zece cazuri, „arbitrajul dubios”, necinstit. Cuprinși de febră, ei imaginează comploturi (ale „granzilor” împotriva noastră, esticii), înțelegeri oculte, răzbunări. Toate meschinăriile locale sînt proiectate la scară europeană sau mondială.

– Apropo de fotbal. Nu de mult, un țigan (n-am reținut de unde) și-a botezat băiatul Beckham Figo Zidane, iar de va mai avea unu (a promis el) îl va boteza Gigi Becali. E greu de spus dacă în acest elan onomastic e numai admirație sau și oportunism. Orice-ar fi, țiganul a greșit, greșeală pe care o fac și unii dintre români: trag către ceea ce are o strălucire momentană, fără o idee asupra evoluției lucrurilor. Cînd Beckham Figo Zidane, de pildă, va ajunge la vîrsta de bărbat, cele trei nume nu vor mai fi de actualitate, ci vor aparține unei istorii pentru erudiții fotbalului. Cît despre Gigi Becali, el va fi cel mult un nume de stînă-model sau de sat.timirea autorităților, ci ieșin

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!