Columne băcăuane

.
Septembrie eroic (2)

• Cireșoaia – cota 772

Sintetizînd componentele și momentele dramatice ale marilor încleștări din septembrie 1916 de la Cireșoaia și celelalte cote ale eroismului românesc de pe valea Trotușului, unul dintre marii noștri gînditori – istoricul, filozoful și savantul Vasile Pârvan (primul director al Școlii Române din Roma, ulterior Academia di Romania, răpus la doar 45 de ani, în iunie 1927, de septicemie), scria în „Memoriale” – 1923: „îngenuncheați, voi, ce-ați rămas în viață, înaintea maiestății celor ce-au căzut la Mărășești și Tîrgul Ocnei! Acolo s-a făurit din nou, prin moartea incomparabilă, pactul vieții eterne a rasei noastre (…). Ca Făt-Frumos cu zmeul-zmeilor, ca Iacov cu îngerul Domnului, ei au luptat lupta dreaptă a vitejiei, având în ei voința nestrămutată de-a învinge sau de-a muri, au învins. Au învins, pentru că a muri nu puteau, căci în suflet era puterea tuturor strămoșilor, era voința nemuritoare a rasei daco-romane, voința de a birui a Romei eterne”.
Cancelarul german Konrad Adenauer, de a cărui experiență în străbaterea epocii de tranziție nu se îndoiește nimeni în lume, preciza: „Perioadele de tranziție pun la încercare calitățile unui popor. Dincolo de aceste calități, poporul respectiv trebuie să aibă un program clar, o conducere capabilă care să beneficieze de atributele conferite de o legislație luminată”. Pentru cei peste 1.200 de eroi căzuți la Cireșoaia s-au făcut – în perioada interbelică – cruci de mesteacăn, apoi cruci-monument de piatră, după care a urmat un timp de tristă amintire care ne punea la încercare cugetul și ținerea de minte.
Situația prezentă a societății românești se știe bine de către fiecare dintre noi, dar rătăcirile originalei noastre tranziții, poate cînd ne așteptam mai puțin, au țîșnit hotărîrea protosinghelului Claudiu Constantin Panțîru de a pune temelie, în anul 2000, pe o locație cumpărată de la un localnic, la ceea ce se poate vedea acum: sfînta mănăstire a Cireșoaiei, cu hramul Sfîntul Cuvios Eftimie cel M
are. Sub blîndețea soarelui de septembrie urc drumul forestier spre cota 600 și mă gîndesc la relația sacru-profan, îmi spun că viața monahală nu are cum să nu fie aspră, că aspirînd la cele sfinte prin sacrificiul ruperii de lume e greu să facem față ispitelor, dar că cinstirea eroilor este orientată de biserică prin frecventarea ei, în vremurile noastre ea trebuind și ca o recuperare cultural-teologică. Ajuns sus, îmi simt răsplătit efortul de o admirabilă împletire a arhitecturii cu natura: într-o împrejmuire ce trimite la vrednicie, o bisericuță maramureșană de lemn, zveltă, ce și-a ridicat turla spre cer ținîndu-l la 30 de metri de sol, de o arhitectură surprinzătoare, cu echilibrul proporțiilor și trecerea lină, duioasă de la formele drepte la cele rotunde, casă a Domnului ce se descoperă în toată frumusețea ei senină și solitară; chilii modeste și curate; magazii de materiale; clopot ce cheamă prietenos lumea la alinare duhovnicească; flori multe și frumoase și pretutindeni – ordine desăvîrșită izvorîtă din păstorire de excepție.
Discut cu inimosul stareț – unul din multele exemple de părinți cu mare contribuție în prestația lucrătoare – e una așezată, metodică și deductivă, are planuri edilitare îndrăznețe, ar face multe dar cam lipsesc banii, ce s-a făcut pînă acum are la bază „bănuțul văduvei”, evidențiază fondul bun al celor mulți și simpli și ajungem astfel la sfaturile părintelui Cleopa: răbdare, răbdare, răbdare! Dialogul nostru despre mesajul evanghelic al serviciului divin referitor la cinstirea memoriei eroilor face trimiteri la Francis Bacon (iubirea de țară începe din familie), A.D. Xenopol (popoarele au fost mari cînd au știut să sacrifice interesele pentru binele comun), George Topîrceanu (a fi patriot nu este un merit, este o datorie), Nicolae Iorga (așezați unde suntem … , toată viața noastră de aproape două mii de ani, ne-a fost o trîntă cu istoria. Am biruit adesea, dar cea mai mare biruință e că avem, în ciuda tuturor, un pămînt și un steag pe care ai noștri au fost vrednici să le apere). Mireasma și dulcele slove cu accentul cîntat al moldovenilor, părul albit parcă prea devreme al încercatei gazde, liniștea sa măcinată de ritmul cam lent al celor la care s-a angajat mă fac să mă simt cam vinovat și, extrapolînd, cred că în momente solemne ale serviciului divin nu se poate să nu ne gîndim la unele irosiri din existența noastră, căci nu e un om care să nu-și fi risipit o parte din ea; nu se poate să nu avem admirație pentru înaintașii cu timp și fapte bune investite și călăuzite, nu se poate să nu ne simțim inferiori lor, nu se poate însă să nu vrem să-i ajungem! Și, din adîncuri de vremuri, pe o vale curge mereu o altă apă mîngîind o albie cu malurile acesteia, oglindește un cer, adapă plante și viețuitoare, vîntul piaptănă copaci care mai poartă în tulpini plumbii marii încleștări, semne ale veșniciei sufletului românesc. Văzută în preajma sărbătorii ânălțării Sfintei cruci – semn al biruinței binelui asupra răului -, emoționanta construcție trebuie să ne spună că cel puțin o rază din soarele redeșteptării spiritualității naționale are legătură și cu ea; eroii care s-au jertfit pe aceste locuri sînt și vor fi îmbrăcați în haine de sărbătoare. (Corneliu CRISTEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!