Pro musica

Istoria jazzului: hard – bop

Am prezentat, în precedentele două episoade, cîteva trăsături ale stilului cool, stil apărut în 1948 în înregistrările formației Miles Davis.
Să facem o scurtă recapitulare a caracteristicilor sale: sobrietate în expresie, decontractare maximă, ritm relaxat și sonorități calme, rafinate, catifelate. Mai tîrziu, prin 1955, hard-bop-ul – a apărut ca reacție la acesta la New York, Philadelphia și Detroit. A fost îmbogățit, după cum susține muzicologul Mihai Berindei – „față de stilul be-bop, în special pe plan armonic și instrumental (grație cunoștințelor tehnice superioare ale hard-bopperilor), dar păstrează de la acesta descoperirile armonice și melodice, renunțînd însă la unele formule excentrice și la virtuozitatea exagerată. Hard-bop-ul marchează o revenire la concepții ritmice mai simple, între care accentuarea contratimpilor, folosește atacuri brutale și solouri executate cu mult punch* și drive*. Păstrînd caracterul fundamental hot și swing, hard-bop-ul reprezintă forma cea mai vie și cea mai dinamică a jazzului modern”. Reprezentantul cel mai de seamă al stilului este saxofonistul tenor Sonny Rollins. Adrian Andrieș, în al său „Dicționar de Jazz” din 1998, decelează două direcții de dezvoltare ale acestui stil. „Una reprezentată de Cannonball Adderley și Horace Silver, care acumulând elemente de rhythm and blues va duce către soul și funky și cealaltă, al cărui cap de școală va fi Sonny Rollins, ce va rămâne deschisă experimentului”.
Există și istorici mai moderni care susțin că stilul a fost o extensie a bop-ului care, în linii mari, a ignorat jazzul Coastei de Vest. După Scott Yanow, principalele diferențe între hard bop și bop sînt: melodica mai simplă și mai accesibilă, mai „cu suflet”; secția ritmică mai flexibilă și de obicei mai pierdută; o influență gospel în multe piese ale acestui stil și destul de des saxofoanele și pianul erau mai familiarizate cu începuturile rhythm and bluesului. Dacă prima perioadă a hard bop-ului (1955-1970) a avut o evoluție logică și-l putem considera ca bop-ul anilor ’50 și ’60, a doua jumătate a anilor ’60 a adus o mai mare influență a avangardei și unele din cele mai aventuroase interpretări ale hard-bopperilor (saxofonistul alto Jackie Mc Lean sau trompetistul Lee Morgan) s-au situat cumva între cele două stiluri. Cu apariția jazz-rockului sau fusion la sfîrșitul anilor ’60 stilul hard bop a cunoscut timpuri mai dificile, deși s-a revigorat la o certă dezvoltare în anii ’80. Mai mulți interpreți, așa-numiții Young Lions din ultima decadă, au modernizat și mai mult acest gen, deși unele grupuri – ca Harper Brothers și T.S.Monk’s sextet s-au străduit să păstreze viu idiomul anilor ’60. (Radu CIOBANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!