Varietăți critice

Zigzaguri despre francofonie (3)

Constantin CĂLIN

în istoria presei din România, cea mai mare aglomerație de ziare în limba franceză a avut loc în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea și în primul deceniu al secolului XX, unele efemere, altele rezistente: „La Roumanie”,”Le Journal de Bucarest”, „La Liberte Roumanie”, „L’Orient”, „L’Europe Orientale”, „La Depeche”, „Le Boss”, „L’Independance Roumanie” etc., utile în primul rînd cercurilor diplomatice, dar și unor „consumatori” cu deprinderea de a citi în franceză. în apariția celor mai multe dintre ele a fost implicat, cum se zice azi, Frederic Dame (1849 – 1907), un exemplu de mare muncitor intelectual, multilateral dotat, care ar merita un studiu biografic. „Un monstru de activitate”, ricana Caragiale, supărat de stipendiile pe care le încasa de la stat. Născut la Tonnerre-Yone, pînă la plecarea din Franța a scris doar puțin la „Figaro” și la „Gaulois” și a făcut critică teatrală la „Revue Populaire”, cum se menționează într-o notă din „Anuarul general al presei române pe anul 1907”. Adevărata măsură a posibilităților sale a arătat-o abia după ce s-a stabilit în țara noastră. A fost, pe rînd ori simultan, ziarist, profesor, bibliotecar, dramaturg, poet, nuvelist, lexicograf, istoric. Două din lucrările sale mari, „Histoire de la Roumanie contemporaine” și „Le Grand Dictionnaire roumain – francais”, ar putea trezi încă interesul specialiștilor. Dame, mai ales prin „L’Independance Roumanie”, publicație de orientare liberală, la care a lucrat un deceniu, a impus respect publicului pentru meseria de gazetar. Pentru a-i aprecia cît mai exact contribuția, ar fi necesară, cred, și o cercetare a limbii și stilului ziarelor pe la care a trecut.

Francofonia a pendulat, la noi, între necesitate și superfluitate, între excelență și caricatură. Excesele au iritat și îngrijorat în mai multe rînduri. Inevitabil, unii s-au întrebat: „Ce limbă vorbim?”, pentru că aceea pe care o auzeau li se părea pestriță rău. între cei ce s-au alarmat a fost și Gh. I. Ionescu-Gion, un profesor cu autoritate în epocă, autor de cărți. într-o conferință ținută în 1890, la „Ateneul român”, el descria astfel lucrurile: „Nu e strat, nu e cerc social în care acest microb („microbul franțuzismelor”) să nu furnice, să nu mișune în numerar nenumărat. Bunăoară, pe stradă, cine nu a auzit stereotipa frază: lasă-mă, mon cher, că eclatez, parol d’honneur, ești agacant, bre, bre! – 12 cuvinte din care șase franțuzisme și un turcism”. Același jargon – își continua el reproșul – la Cameră, la five o’clock-uri, la tribunal, la cazarmă etc. Multe din exemplele pe care le dă erau atunci pretențioase, comice: „acroșghioabă” (<>), un accesoriu feminin, „bușonat” („îmi bușonez calul”, în loc de îl șterg de sudoare) etc. Deformat în auzul receptorilor, banalul, azi „calorifer” era pronunțat „Calomfir”. Cum să se rezolve această „cestiune de bacteriologie lingvistică”? Gh. I. Ionescu-Gion propunea, pur și simplu, renunțarea la „sburdalnica franceză” și crearea (după modelul german) a unor cuvinte noi. Conferința sa a avut un ecou puternic, față de ideile ei reacționînd: B.P. Hașdeu, Al. I. Odobescu, Lazăr Șăineanu, Al. Ciurcu. Răspunsul cel mai consistent l-a dat acesta din urmă, un ziarist erudit, cu un rar simț al limbii, al ironiei și autoironiei, deosebit de simpatic în tot ce-a scris. între altele, el îi spune mai tînărului său confrate că nu știe ce cere și-i dă cîteva exemple de cuvinte nemțești care sigur i-ar rupe fălcile, – unul de 38 de litere: „Nadelholzzundholschenfabricksvorsteher”! Indiscutabil – îmi îngădui să adaug – franceza e mai estetică și mai puțin periculoasă.

Cauza exceselor se află în psihologia românilor. Francofonia a stimulat apariția unora din însușirile eminente care ne caracterizează ca popor, dar a scos la iveală și unele trăsături detestabile, ca, de pildă, obediența, lipsa de personalitate și de fermitate, proteismul. „Românul – observa un reporter de la începutul secolului trecut, preocupat de diferențele de comportament dintre noi și alții (americani, englezi etc.) – mă refer la Archibald, autorul unor „Impresii de călătorie” – e extraordinar în vioiciune, în puterea de a prinde, de a asimila și de a părea produsul solului în orice punct cardinal l-ai trînti. (…) (Descins la Paris), românul e buimăcit numai un moment, la gară. Prea e colosal zgomotul, mișcarea prea e amețitoare – prea e afară din cale de extraordinară deosebirea dintre ceea ce știe de acasă și ceea ce vede aici, unde colcăie milioane de oameni, ca într-o tabără de război trezită din somn în semnalul de alarmă. Dacă a ajuns la otel, însă, și s-a încolăcit cu atenția pe un umbrar de cafenea, pipăie de aici împrejurimile – și cu acest unic punct de sprijin iscodește cartierul pînă, într-o săptămînă, ajunge să fie călăuză… pentru americanii de la Munchen. / Treaz e românul la minte; treaz, îndrăzneț și cu o mie de coarde la arc – dar cam frivol, să mă iertați de vorbă proastă”. Paradoxal, ușurința în a se adapta și „frivolitatea” îi dau curajul de a vorbi în limbi străine, atît acasă, în frînturi, ca să pară important, cît și în țara unde ajunge. Reporterul din care am citat întîlnește la Paris sau la Karlsbad „femei îmbrăcate în mod grotesc, care cred că vorbesc franțuzește dacă nu vorbesc moldovenește”, „trăncănesc (în această limbă) de zici: Doamne!” Nimic nu le împiedică să se simtă foarte bine! Pentru a-i aprecia cît mai exact contribuția,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!