Universul Thaliei

Proștii sub clar de lună

Vasile PRUTEANU

Teatrul Bacovia și-a deschis noua stagiune artistică cu o comedie (sau tragi-comedie) atît de actuală încît ai senzația că întregul complex al moravurilor prăbușite se desfășoară acum, sub ochii tăi, caracterizînd acid apucături de care ne izbim zi de zi. „Proștii sub clar de lună”, de Th. Mazilu, radiografiază (în pastă groasă) prostia, ticăloșia, imoralitatea, necinstea, minciuna, lașitatea, egoismul mărunt, parvenitismul – compromisul de toate nuanțele. „Batjocorindu-se pe sine – scria un cronicar – urîtul se afirmă nu numai ca delictual sub raportul normalului, ci și imposibil într-o ordine și o societate normală”. Dar, oare, societatea românească este normală? Nu reflectă ea – în fracțiuni secvențiale – ascensiunea grobianismului, patologicului și a scandalurilor ridicate la rang de normă morală de comportament? Deschizînd televizorul, te izbește din capul locului urîtul agresiv, corosiv, născut din minciună, fățărnicie și parvenitism. Cred că acesta e și motivul pentru care regizorul Ion Sapdaru insertează comedia lui Mazilu în actualitate, cu vădite corespondențe în lumea noastră de azi, fascinată și uimită în fața show-ului televizat. Pe aceste coordonate își și realizează spectacolul, adăugînd personajelor maziliene multe altele întîlnite în lumea televiziunii – înebunită, căpiată după senzaționalul factice, chiar dacă derularea întîmplărilor ar putea căpăta un anume accent, nu neapărat plin de veselă relatare. Piesele lui Mazilu au evidente ecouri din teatrul absurdului, nuanțe și inserții ideatice ușor recognoscibile de sorginte caragialeană, care nu le anulează nici o clipă originalitatea și nici vocea proprie. Teoreticienii au stabilit că la Mazilu comicul izbucnește din opoziția categorică dintre esența adevărată și aparența falsă, din confundarea stranie a esenței cu aparența mimată ca mod de viață. Regizorul s-a folosit de toate mijloacele moderne din mass-media audio-vizualului: secvențe filmate în spații kitsch, consonante cu caracterele, apucăturile și pastișele de limbaj ale personajelor. S-a racordat, astfel, la actualitatea imediată în tot ce are ea mai sordid, mai imund și mai vulgar, pe un ton de veselă investigație. Este un mod de autodivulgare a urîtului, a entropiei și a mizeriei sufletești de o cutremurătoare perversitate morală. Spectacolul lui Ion Safdaru este eficient sub raport artistic și social, pentru că pune sub bici satiric nu doar moravuri reprobabile, ci mai ales jalnicele încercări de a justifica, în plan etic, aparențele de principialitate de care uzează mișeii, lașii, parveniții și toți cei de facturi înrudite. Personajele nu sînt doar indivizi singularizați, ci cumulează trăsături și vicii care alcătuiesc o întreagă pletoră a urîtului social și uman.
Distribuția spectacolului este unitară, actorii reușind să se angajeze într-un joc alert, viu, cu accent pe draparea prostiei în sentimentalism ieftin și mimarea unei vieți afective bogate, fără să creadă nici o iotă în ea. Valentin Braniște (Gogu) compune un personaj de o agresivitate vulgară, trucată de regrete mimate, dar subminate de interesul de a scăpa de „garda financiară”. Tupeul, îndrăzneala fără măsură și reticențe, le subliniază cu o forță și acuratețe deosebită, printr-un abil joc și ținută scenice. La rîndul lui, Adrian Găzdaru (Emilian) creionează cu subtilitate un personaj duplicitar, jucîndu-se inspirat de-a prostia și amorul disperat. A creionat, astfel, momente de un efect comic adesea debordant. Florina Găzdaru (Ortansa) pendulează cu vigoare între „femeia fatală” și cea satanică și vulgară „cu grație”, la care necinstea și agresivitatea primează. Un alt personaj de adîncă mizerie sufletească (Clementina) îi conferă actriței Eliza Noemi Judeu prilejul de a dezgoli nătîngia și cameleonismul în toată urîciunea lor, adoptînd tonul plîngăcios al femeii iubitoare – dar trădate – cu toate că puțin îi pasă de viața ei sentimentală. O dezavantajează, în oarecare măsură, precipitarea în rostire și o prea marcată înclinare spre febrilitate în jocul scenic. Sub aparența unui rafinament profesoral, Firuța Apetrei pune în evidență atît de evident nota de grotesc și stupizenie a unei mame ades ofuscate, încît umorul se insinuează imediat sub un zîmbet distrat și indiferent. O acompaniază în aceeași notă Nicolae Roșioru (Tatăl). Un personaj introdus de regizor în distribuție este cel întruchipat de Daniela Vrânceanu într-o aiurită dornică de cîștigul de sub capacele de bere, jucat cu aplomb deosebit de actriță. O figură aparte face Adriana Pârvu, creație literar-dramaturgică a lui Ion Sapdaru adăugată piesei lui Mazilu. Actrița are o ținută și un rafinament de mare subtilitate, așa cum ne-am dori să vedem la televiziunile noastre. Degajată și omniprezentă, actrița izbutește, totuși, să nu ia prim-planul spectacolului, datorită unei abile discreții a jocului scenic. I se asociază și actorii Anca Bucșă, Ștefan Alexiu, Cristian Todică, Sebastian Bălan, Dumitru Radu, Bogdan Matei, Mirel Vrânceanu și Mioara Ciucur. Spectacolul – deși transferat în aria audio-vizualului – e mereu strălucitor și mereu vitriolant, atît datorită verbului bine „mînuit”, cît și acoperirii justificative a fiecărui rol în parte de către talentatul regizor ieșean. ive bogate, fără să creadă nici o iotă în ea. Valentin Braniște (Gogu) compune un

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!