Varietăți critice

Zigzaguri despre francofonie (5)

O reacție similară prin demnitate cu a lui Nicolae Iorga (pe care am prezentat-o ieri) a avut-o G. Călinescu. De la ce a pornit? în 1927, în România s-a ținut Congresul presei latine, cu invitați „din toate unghiurile lumii”. La sfîrșit, pe lîngă mulțumirile pentru ospitalitate („supra-alimentație și supraveghere”, adică pază bună), unul din gazetari, de Waleffe, a propus înființarea unei Universități franceze în România. G. Călinescu a receptat propunerea ca fiind pornită „dintr-o usturătoare ignorare a năzuințelor noastre spirituale” și a amendat-o într-un articol din „Viața literară”. Faptul că ne însușim franceza mai ușor decît alții (de pildă, italienii) denotă – spunea el – că „românul e vioi și curios”, nu că ar dori să fie altceva: „nu vrem să devenim «18 milioane de fii ai Franței» (atîta era populația României Mari atunci – n.m.), oricît de măgulitoare ar fi această onoare pentru noi”. Vrem să ne afirmăm personalitatea, credea Călinescu. „La ce ne-ar trebui nouă Universitate franceză pe pămîntul nostru? Cîți nu mergem – cei mai mulți – din seacă vanitate, (să) căutăm în Franța biblioteci – pe care ar trebui și nu le avem aci, profesori iluștri pe care nu-i putem auzi oriunde și pilda unei vieți pe care vrem s-o prindem în forma ei cea vie? Cînd bibliotecile noastre vor fi instituții de vreun folos oarecare – iar celebritățile – cum a început a se obișnui – vor veni să ne viziteze, șederea la studii va putea fi înlocuită cu o călătorie de studii. Profesorii pe care Franța îi are de «exportat» n-au ce să ne învețe mai bine decît proprii noștri profesori. Cărți străine de specialitate știm și noi a consulta și le putem tălmăci fără ajutorul altora. Știința – este drept – e universală, dar tocmai de aceea ne simțim datori să contribuim noi înșine la universalitatea ei. Iar cît privește limba de predare, este neîngăduită și jignitoare ideea unei limbi străine. Dacă în științele mai exacte cuvîntul face loc semnului, în domeniul cugetării nu se pot despărți mijloacele unei limbi de progresul minții. Atîta lumină furăm din afară cît putem exprima în graiul nostru. Și orice sistem de gîndire universal și-a avut legămîntul său etnic. Un popor este cu atît mai mult, cu cît, folosindu-se mai puțin de o limbă străină, își face din graiul propriu un instrument mai mlădios de gîndire înaltă. Culturile mari traduc, coloniile importă”. (Vezi: „Cultură și națiune”, Ed. Albatros, 2002, p. 42 -43).
Perspicace, G. Călinescu (care, în treacăt fie spus, avea numai 28 de ani, dar, iată, cîtă acuitate și ce „ton”) a sesizat intențiile celui ce a făcut propunerea referitoare la Universitatea franceză și, de asemenea, pericolele ce ar fi rezultat dacă ea ar fi fost acceptată. „Cel care a dat ideea unei atari școli s-a gîndit la binefacerea răspîndirii printre 18 milioane de «fii ai Franței» cunoscînd limba franceză a cărților franțuzești. E vremea, deci, să scuturăm un jug umilitor. în afară de puținele cărți epocale, tot ce umple rafturile librăriilor noastre este marfă mediocră. Ce folos putem avea noi cetindu-le în original? Dacă producția noastră literară nu e destul de bogată pentru a ne omorî plictiseala dintre două somnuri, să traducem aceste mediocrități pentru a deda pe cititor cu scrisul românesc. Să spargem vitrinele în care nu se află o carte românească. Culturile străine trebuie să ne fie un îndemn, iar nu un scop. Aceasta nu înseamnă șovinism. Dacă Franța vede un folos în răspîndirea limbii franceze, același folos sîntem îndreptățiți și noi să-l căutăm în împiedicarea acestei răspîndiri. Atîta timp cît publicul cititor (căci trebuie să dăm la o parte pe intelectual) preferă o carte franceză în franțuzește în locul traducerii sau operei originale române, creația noastră este primejduită. Dacă mulțimea cetitorilor nu provoacă talente, le netezește în schimb drumul”. (Ibidem, p. 43). Toate aceste propoziții sînt valabile și astăzi, dar mai puțin în raport cu Franța și franceza, ci cu țările „Axei” și cu engleza. Cartea sau revista în limbă străină – lucru iarăși observat de G. Călinescu – flatează snobismul tinerilor. La fel prezența unor cuvinte ca american, englez, francez etc. în firmele unor școli și universități. Ce să mai zic de atracția filmelor și spectacolelor străine, oricare le-ar fi calitatea! O singură precizare mi se pare totuși necesară: cînd cerea, la o adică, traduceri, G. Călinescu avea în vedere, desigur, lucrările de calitate, nu cele improvizate, de „popularizare”, greșite de la titlu, gen „Gogoloiul de seu” (pentru „Bulgăre de seu”, nuvela lui Maupassant). Pe cîteva din traducerile proaste (ele au fost și sînt cu sutele) le-a „desființat” în alte articole.

Nu-mi pot imagina francofonia fără francofilie, iar pe aceasta fără familiaritatea cu valorile franceze. Sînt mefient față de „francofonul” care știe doar atît din franceză, cît să se descurce cu vameșul și cu hotelierul. Pentru mine, adevăratul francofon e omul care se mișcă firesc, fără superstiții și complexe, prin casa literaturii și artei franceze, ca prin casa lui. Cel care nu se pamează de admirație și nici nu are senzația de umilință în fața a ceva. Din acest punct de vedere, cel mai veritabil francofon român a fost G. Ibrăileanu. Nu numai că era orientat în literatura franceză a vremii sale, dar pe unii din autori îi cunoștea integral și în amănunțime: Anatole France și Marcel Proust, de pildă. Pe cel dintîi, ales pe bază de afinitate intelectuală, îl considera „un scriitor ca și național”. L-a apărat cînd ai lui îl declarau „anacronic”. în legătură cu el (dar și cu Proust), a dovedit că îi înțelege și-i definește mai bine decît unii dintre criticii francezi „concepția de viață” și „formula artei”. Paginile sale despre cei doi au aceeași cordialitate și căldură ca și cele despre Brătescu-Voinești, Sadoveanu ori Arghezi. (Constantin CĂLIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!