Omul care l-a învățat pe Ion Drăgoi să cînte la vioară

Administrator

Ușor adus de spate, sprijinit în cîrjă, în costum și cu pălărie veche pe cap, Vasile Lela venea pe o uliță a satului Tisa Silvestri, chiar în fața noastră. âl căutam, fără să-l cunoaștem, întrebînd de el din om în om, încă de la intrarea în sat. Nu a fost nevoie să dăm nici un detaliu aparte. Pe Vasile Lela îl cunoaște toată lumea. Ba, unii, pentru a se convinge că nu greșesc sau pentru a întări ideea, exclamau imediat: „A, lăutarul!”. La casa lăutarului ajungi ușor, dar dacă vii pentru prima oară te încurci pe ulițele întortocheate ale satului. Urmăream să găsim „o casă albastră”, fără curent electric – așa cum ne-a sugerat un tînăr de-al locului. Așa l-am zărit, dintr-o dată. Satul se cam termina: nu putea fi decît el. Și el era – ne-au confirmat doi vecini cu care tocmai stăteam de vorbă, zîmbind, cu înțeles parcă.

Cu Vasile Lela intri ușor în vorbă. Se vede treaba că-i om umblat prin lume, obișnuit cu străinii. Nu ne întreabă de ce îl întoarcem din drum, dar ne privește cu o curiozitate ascunsă sub o privire alunecoasă, însă scormonitoare, aproape parșivă. ânțelegem că ne cam cîntărește, dar nu dăm curs curiozității lui. „Mă duceam după niște lapte, la o babă” – spune el, dar se întoarce cu noi, acasă. Căsuța lui Vasile Lela este chiar albastră, văruită curat pe afară. Ochim într-o secundă curtea mică, poarta veche legată cu sîrmă, prispa de-o palmă pe care, pe un sac, dormita un pisoi. Sub un șopron, o sobă ca în bucătăriile de vară, în față o culme de viță de vie abandonată. într-o parte, grămada de pămînt de la o casă veche, dărîmată demult. Asta era gospodăria lăutarului din Tisa Silvestri. Parcă înțelegînd ce vedem, omul se scuză: „Baba mi-a murit, mi-am îngropat și un fecior, altul e pe la Bacău… Sînt singur și fără putere”. în curte îi spunem omului pentru ce am venit: am auzit de el la radio, de la consătenii care nu l-au uitat și care își amintesc cu plăcere că el a fost cel care l-a învățat meserie pe Ion Drăgoi, lăutarul celebru și fascinant, care a cucerit lumea cu vioara lui. „Ehei – spune, pișicher, moș Vasile. A fost odată! Dar, acum sînt bătrîn și mă descurc greu. Am numai un milion și ceva pensie. Ce să fac cu ea?”.

Cu lăutarii de la oraș nu se înțelegea

Pe moș Vasile îl cheamă „Lela” pentru că așa i-au spus consătenii lui, din tinerețe. Numele din viața de lăutar pe care a dus-o. A cîntat la nenumărate nunți și botezuri. S-a ferit de înmormîntări, dar a umblat pe la oraș și peste tot, prin festivaluri și concursuri folclorice, cum era vremea atunci. Alunecă în amintiri, dar nu le rostește numele. Tragem de el și vrem să îl aducem la ceea ce ne interesează: cum l-a cunoscut pe Ion Drăgoi, cum a cîntat cu el și cum l-a învățat meșteșugul viorii, așa cum se spune prin sat. Vasile Lela pare a începe povestea de la un capăt: „M-au chemat, odată, la Bacău, la Casa de Cultură. Mă cereau la cîntare, acolo. Era unul Iancovici, starostele lor. Erau mulți țigani lăutari, cîntau la țambal, la vioară, la multe. Nevasta mea nu m-a lăsat, însă, m-a tras înapoi. Iancovici îmi promitea bani buni, 600 de lei, mai încolo chiar 800 de lei. Da’ n-am stat, m-am întors acasă. Ei erau țigani de oraș, cîntau altfel, în «do», eu cîntam în «la». Nu ne înțelegeam”. Noi tot nu ne lăsăm și tragem de el: dar cu Drăgoi cum s-a înțeles? Vasile Lela face o pauză, privește iar în trecut, numai el știe unde. âi mai rupem o frîntură de amintire: era la Mărăști – spune el -, la o cîntare. Erau numai oameni „cunoscuți” pe acolo. Au adus lăutari de la Bacău, iar printre ei și Lela, cu vioara. Toți cîntau cu amplificare electrică. El, lăutarul din Tisa Silvestri, nu știa de așa ceva. Cînta cum apucase din părinți. „Lela – au zis oamenii aceia cunoscuți -, ia comanda!”. A luat-o, a cîntat, iar oamenii cei mari au vrut să-i dea bani mulți. Era, acolo, și Geo Drăgoi, la fel de celebrul fiu al lăutarului Ion Drăgoi. Dar despre Drăgoi și lăutarii de la oraș, Lela nu spune mai multe. „Nu mă secondau – mai scapă el o vorbă. Nu ne înțelegeam, iar Iancovici ne certa”.

O viață trăită cu frica în sîn

Vasile Lela a fost lăutar din tată în fiu. A cîntat cu lăutarii lui, din sat sau din Ciuturești. A învățat și el de pe la toți. Mai întîi de la tatăl său, cîntăreț la cobză, apoi de la unul Furtună. în armată („cotigent ’42) a învățat ceva și de la un căpitan din Roman. La rîndul lui, i-a învățat pe mulți meșteșugul viorii, ba le-a și cumpărat viori, precum învățătorului din sat. S-a limitat, însă, la plapuma lui, adică nu prea a ieșit din sat fără rost. „Nu cîntam cu alții, străini, cu care nu mă înțelegeam – spune el. Mi-era frică de ei”. Păi, de ce să-i fie frică? Cînta, spun consătenii săi, ca nimeni altul, iar oamenii îl căutau în dese ocazii. Peste toate amintirile lui Vasile Lela plutește, parcă, un mister. Ce să fie oare? Un flăcău, din vecini, pare să ridice un colț de văl: odată, lăutarii s-au certat amarnic, la Plopana, de la bani. Vasile Lela nu zice nu. Ba, chiar confirmă: era la Plopana, la un concurs. Unii dansau, alții cîntau, alții făceau un teatru, din vorbe. Ei, cei din Secuieni, au ieșit cîștigători, chiar au primit vreo 2.000 de lei. Bani buni, pe atunci! De la asta a ieșit sfadă mare. Poate și ceva bătaie, cum și pe la nunți și botezuri se cam întîmpla. Să le fi prins frica, moș Lela? Să trăiască, oare, și acum sub acest coșmar? Nu zice nimic, dar îngaimă ceva de o vioară scumpă și bună, spartă de unul, la o cîntare.
Dar vioara de acum? O are de vreo 15 ani. O și vedem, în casă, agățată de gît într-un cui, peste un covor de perete. Mai „merge” vioara? – îi cerem noi, omului. Se ridică, greoi, o ia din cui, trage și arcușul, care s-a cam muiat pe perete, o acordează numai după metode știute de el, o ciupește meseriaș de corzi, o pune la gît, dar nu spre umăr, ci cam pe piept, și începe. Odată auzim o sîrbă ca la Odobești, apoi alta, ca la Ciutureși, și încă o corăghească. Iar ca să ne rupă gura, Vasile Lela îi trage, din arcuș, și Rapsodia întîi, de George Enescu. Apoi, lasă vioara din mîini, parcă oftează, și ne mai spune odată povestea pensiei din care trăiește. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!

Urmărește Ziarul de Bacău pe WhatsApp Alerte de ultimă oră și știrile importante direct pe telefonul tău.
Urmărește Canalul

Ți-a plăcut acest articol? Distribuie-l mai departe!

Ajută comunitatea din Bacău să fie informată corect și la timp.

Dreptul la Replică & Corecturi Editoriale

Ziarul de Bacău garantează dreptul la replică pentru orice persoană sau entitate menționată în articolele noastre, conform celor mai înalte standarde de deontologie profesională. Solicitarea argumentată și eventualele dovezi pot fi transmise pe adresa redacției. Răspunsurile conforme vor fi publicate cu celeritate, în condiții de vizibilitate similare.

Derogare Legală RGPD Art. 7 Legea 190/2018

Specificul Activității Jurnalistice

Articolele și investigațiile publicate sunt realizate în exercitarea libertății de exprimare și a dreptului publicului de a fi informat, garantate de Art. 30 din Constituția României și Art. 10 din CEDO.

Conform Art. 7 din Legea nr. 190/2018 și Art. 85 din Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR), activitatea jurnalistică beneficiază de derogare legală expresă de la dispozițiile RGPD când vizează persoane sau fapte de interes public. Încercările de intimidare juridică împotriva jurnaliștilor (SLAPP) sunt respinse de drept.

Opinii & Comentarii Cititori

0

Nu există încă opinii la acest articol.

Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.

Adaugă o opinie

Adresa de email nu va fi făcută publică. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Datele furnizate sunt prelucrate conform Politicii de Confidențialitate și Regulilor de Comentare. Adresa IP este stocată strict în scop de securitate și prevenire anti-spam.