Varietăți critice

Zigzaguri despre francofonie (7)

Am recitit ieri cele două studii ale lui Leopold Sedar Senghor, fost președinte al Senegalului, despre Francofonie, din volumul „De la negritudine la civilizația universalului” (selecție și traducere de Radu Cârneci și Mircea Traian Biju, ediția a II-a, Institutul Cultural Român, 2006): „Francofonia, contribuție la Civilizația Universalului” și „Pentru un umanism al Francofoniei”. Sînt două texte esențiale referitoare la această temă, cu ajutrorul cărora se poate reface drumul la sursele ei teoretice. Poet și eseist eminent, Senghor se revelă aici stăpîn pe idee și foarte bine documentat. Primul – o conferință, al doilea – o lecție, textele sale sînt metodice, cu răspunsuri exacte la întrebări precise. Lucruri spuse în urmă cu peste treizeci de ani se dovedesc, sub aspect teoretic, pe deplin valabile în actualitate. Ca întotdeauna în circumstanțe similare, clarificările vin pas cu pas. Un promotor, Senghor făcea operă de popularizare și de explicare. în conferință, ținută la Kinshasa, în 1969, el începe prin a arăta că francofonia „e o noțiune esențialmente culturală”.”Dar ce e Cultura?”, întreabă el imediat. Răspunsul s-ar putea da pe zeci sau chiar sute de pagini. Definiția sa e, însă, pe cît de exactă, pe atît de sintetică: „E spiritul civilizației, ea însăși expresie a unui fel de a simți, de a concepe și de a acționa. Este limbajul comun ce apropie și unește oamenii, o conștientizare și o expresie a complexității realului. Ea e un stil: un fel de a lumina lucrurile și evenimentele. Nu există civilizație fără cultură, pentru că efortul cultural este el însuși principala valoare de civilizație”. Sublinierea nu-i întîmplătoare: existau și încă există puncte de vedere care separă cele două domenii. Conferința sa a avut trei părți: crearea Francofoniei; virtuțile limbii franceze și rolul ei pînă la mijlocul secolului XX; organizarea Francofoniei. încerc să relev din fiecare ceea ce ar fi încă demn de reținut. Mai întîi concluzia privitoare la rațiunea constituirii Francofoniei: „Francofonia este o voință umanistă, tinzînd fără încetare spre o sinteză, și mereu în depășirea ei însăși pentru a se adapta mai bine la situația unei lumi în perpetuă devenire. în loc de a face față dispersat, fiecare în partea sa, țările francofone vor să se unească pentru a asigura o coerență eforturilor proprii, dîndu-le mai multă eficacitate: este vorba de o veritabilă concentrare”. Cred că-i de datoria celor aflați acum la „Sommet”-ul de la București să evalueze în ce măsură dezideratul „coerenței” și cel al „concentrării” funcționează. Remarcabil e felul în care Senghor vorbește despre „virtuțile limbii franceze”, un elogiu tonic pentru toți cei ce o cunosc sau o învață: „«Limba franceză permite magistratura esențialului», a spus – reamintea el – papa Paul al VI-lea, lansîndu-și mesajul de pace la tribuna Națiunilor Unite, în octombrie 1965. Totuși, iată că detractorii reproșează francofonilor raționalismul lor abstract și îl opun pragmatismului eficient al altor forme de cultură. Desigur, primul cosmonaut ce se va duce pe lună (evenimentul avea să se producă peste șase luni, la 20 iulie 1969 – n.m.) nu va fi un francofon. Dar, ceea ce se uită adesea, e că trăsătura esențială a limbii franceze este ordinea și claritatea în gîndire, deci în vorbire, și, cu siguranță, nu în fapte. Este mai mult chestiunea unei raționalități teoretice decît a unei eficiențe practice. Totuși, Descartes, fondatorul raționalismuluiu modern, a arătat la timpul lui că nu există practică bună fără o teorie justă, acțiune eficace fără metodă rațională, experiență fără logică. Da, primul cosmonaut ce se va duce pe lună nu va fi un francofon; dar debarcarea pe lună va fi posibilă pentru că un francofon a revoluționat filosofia și fizica în secolul XVII”. Din partea consacrată organizării Francofoniei nu trecerea în revistă a instituțiilor participante la ea mai interesează azi, cît tot remodelările succesive ale definiției acesteia. De pildă, Francofonia e „o noosferă”, adică o solidaritate „de ordinul Spiritului”. Nu pot să nu spicuiesc, apoi, din finalul conferinței, următorul paragraf, pe care – nu-i nevoie să spun de ce – l-am receptat cu tristețe: „Biblia spune că «fără viziuni, popoarele mor». în această lume în plină schimbare este evident că autarhia nu-și mai are o rațiune de existență. Relațiile internaționale nu mai pot fi aduse la nivelul naționalismelor înguste sau al opoziției între ideologii care își dispută dominația lumii cu asprimea și violența ce se cunosc: de acum înainte e timpul cooperării. Francofonia nu este o ideologie, este un ideal ce însuflețește popoarele în drumul lor spre o solidaritate a spiritului”. Al doilea text al lui Senghor, lecția „Pentru un umanism al Francofoniei”, ținută la Sorbona, în 1974, e de asemenea bogat în date și în interpretări pătrunzătoare. Atrag atenția doar asupra uneia dintre ele, menită să elimine eventualele neînțelegeri legate de raportul dintre Francofonie și Anglofonie: „Nu văd – afirmă autorul – un dușman în Anglofonie, ci o cultură complementară. Și la una și la alta este vorba de o aceeași emulație (…) de a propune Civilizației Universalului un ideal de om. Ne gîndim, doar, că al nostru e mai complet”, deoarece – argumentează el mai încolo – aliază „gustul cu forța, sensibilitatea cu emoția, inteligența cu intuiția”.

în întîmpinarea „Sommet”-ului, traducătorul lui Leopold Sedar Senghor în românește, d-l Radu Cîrneci, a scos și un volum bilingv cu versuri proprii: „Scrisorile către Dorador” – „Jurămîntul”/ „Lettres a Dorador” – „Le Serment” (Ed. Orion, 2006). Versiunea în limba franceză aparține d-nei Paula Romanescu, poetă ea însăși și critic de artă. Cine e Dorador? Dorador e un „nume inventat”, „frumos”, care – speră poetul – „ar putea să se așeze firesc în descendența unor celebre Sulamita, Sapho, Bilitis, Lesbia, Beatrice, Laura, Annabel Lee, Margareta, Cătălina ș.a.”, și chiar să devină nume de botez. „Scrisorile către Dorador” nu sînt noi, ele au trecut și prin alte volume pe care d-l Radu Cârneci le-a închinat iubirii. Rescrise de mai multe ori, finisate, aduse pînă la o transparență de cristale, se „așează” bine, expresiv și în limba lui Baudelaire. Iată, ales la întîmplare, începutul poemului „întoarcerea risipitoruluiu”/ „Le Retour du prodigue”: „Fatigue le Prodigue aux confins du monde;/ tel un riche prince n’ayant-plus-rien./ Le route du savoir/ quete incessante”. Monologul „Jurămîntul”, axat pe aceeași idee a dragostei, are „suflu” și lărgime de viziune. Atractivitatea volumului recent e sporită și de ilustrație: picturi și statui de femei extrase din „«Salons» parisiene” (1888 – 1900). Un voluptos al edițiilor, d-l Radu Cârneci excelează și de astă dată în compunerea unei cărți proprii. Rafinamentul versurilor e subliniat de rafinamentul graficii. (Constantin CĂLIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!