… Tot ce-i românesc nu piere!

Un OM a părăsit lumea aceasta. Și încă unul… Se întîmplă mereu. în fiecare zi. Pe majoritatea dintre ei nu i-am cunoscut personal, ci doar o parte din munca pe care și-au dăruit-o semenilor. Așa se întîmplă: pleacă unul și rămîn faptele lui, care trebuie prețuite, care se vor a ne face mai buni, mai toleranți în lumea aceasta din ce în ce mai grăbită, mai nebună.
Cu riscul de a fi taxat drept personaj al lui Miguel Cervantes de Saavedra, simt nevoia să spun cuiva ce știu; unii poate au știut dar nu-și mai amintesc, dar cred că trebuie scos de sub cenușa uitării: am încorporat în anul 1962, cu un an mai tîrziu decît la soroc. Rețin, încă, una din metodele de „stimulare” practicate atunci: dacă eram disciplinați și ascultători aveam voie la clubul unității duminică seara spre a vedea spectacole cu public și divertisment. Era pe atunci, în ascensiune artistică, Dan Spătaru, care pentru a-și face cîntecul preferat să treacă de cenzura comunistă a modificat cîteva versuri din șlagărul „Țărăncuță, țărăncuță” al lui Ion Vasilescu, șlagăr ce s-a răspîndit printre toți românii. Eu, însă, cunoșteam melodia încă din casa părintească, unde o ascultasem la patefon cîntată de o placă de ebonită turația 78. Versurile originale sunau astfel: „Și au jucat la nunta lor/ Popa și domnu’nvățător…”. Dar iată că timpurile s-au schimbat și nimeni nu a adus vreo îndreptare respectivelor stihuri. Deopotrivă, mai cînta la trompetă passodoble și serenade un student din Ecuador, pe nume Eduard Palacios, piese muzicale nemuritoare. Prin anul 1975, Aristide Buhoiu l-a vizitat acasă, în țara lui, pe fostul student (mi se pare, la agronomie, care își făcuse și un restaurant cu bucătărie specific românească, reportajul intitulîndu-și-l „Omul și trompeta de aur”). Deopotrivă, Aristide Buhoiu a mai scris și un reportaj despre un lăutar de prin Tulcea sau Brăila (lăutar ce semăna leit cu un renumit general francez – Boulanger) care a compus piesa „Avant de mourir”, preluată și dusă în lume de Yva Zanichi și Tom Jones. Deopotrivă, imediat după decembrie ’89 a adus în țară cîntecele lui Jean Moscopol – cel ce plecase în America prin 1938, căci se tulburau apele în Europa, din repertoriul celebrului cîntăreț făcînd parte melodii cu trăirile românului în exil: „în țara-n care m-am născut/ și primii ani i-am petrecut,/ acolo-i toată lumea mea/ și inima/ și dragostea/ în țara-n care m-am născut,/ Dar va veni o primăvară/ cu cîntec de privighetori…”; ca și un alt cîntec compus de regretatul Mișu Constantinescu – „Tot ce-i românesc nu piere”: „Graiul dulce ce ne însoțește/ Niciodată nu va fi uitat/ Căci în el se-ascunde și trăiește/ Tot ce-i mai frumos și mai curat./ Pe câmpie și în munți răsună/ Glasul vitejesc, clocotitor/ Care toate inimile-adună/ Pentru un destin nemuritor./ El este goarna ce o auziți/ Și spune tuturor, cei despărțiți:/ Tot ce-i românesc nu piere/ Și nici nu va pieri…”. Sau altul: „Reînvie-n mine tot trecutul/ Plin de tinerețe și avânt,/ Glasul celor ce și-au dat tributul/ Iarăși ne trimite-al lor cuvânt // Români, fiți gata când veți auzi/ Semnalul care vă va dezrobi…”. Se observă de departe puternicul mesaj al textului, pe o muzică antrenantă, în contrast cu textele cîntecelor de azi: icnete și alte onomatopee, modă vestimentară, coafuri, podoabe și mișcări; însă muzică – aproape deloc!
Am în față revista „Universul” (anul 21, nr. 663 din 12 mai 2006 – „revista românilor de pretutindeni”, director fiind Aristide Buhoiu, cu precizări: „Pentru orice exilat Patria este limba maternă pe care continuă să o vorbească” – Mircea Eliade; și „Exilul nu ni l-am ales, ci ne-a fost dat” – Gheorghe Zamfir. Munca la această publicație, precum și atîtea reportaje de televiziune reunite sub genericul „Drumuri europene” ne fac să nu-l uităm pe cel plecat dintre noi.
âmi amintesc că Chilon din Sparta (Lacedemonia), în urmă cu vreo 2 500 de ani unul din cei șapte stîlpi ai filozofiei antice grecești, a spus ceva ce s-a răspîndit în toată lumea; mai întîi în lumea creștină – în limba latină, și care în românește sună astfel: „despre morți, numai de bine”. Fondul de înțelepciune al cugetării venind de la Diogene Laertius (secolul III d. Hr.), care ne sfătuia să lăsăm altuia, la suprema judecată, stabilirea locului, căci judecata de la noi e insignifiantă.
Aș mai putea să le zic acestor rînduri „un altfel de necrolog” sau „sic transit, gloria mundi” ori „îndrăgostit de opinii” – căci acesta sînt, foarte tare și de mai bine de trei ani. Nu știu alții cum sînt – vorba povestitorului humuleștean -, dar de fiecare dată cînd e vorba de un act de cultură îmi amintesc de, poate, ultima serată muzicală pe care o ținea Iosif Sava avîndu-l ca invitat pe Constantin Bălăceanu-Stolnici, pe care l-a întrebat: – De ce, domnule academician, atîta cultură? La care eruditul invitat a replicat: – Grea întrebare mi-ați pus, domnule Sava, iată că emisiunea se termină și alcătuiesc un posibil răspuns, căci nu mă așteptam la întrebarea asta. Pentru a fi mai buni, mai toleranți; pentru a încăpea cît de cît corespunzător, cîte zile va fi avînd fiecare, pe fața aceasta a Pămîntului. E un dialog ce nu se poate uita, venit de la doi oameni autorizați să vorbească despre cultură, despre societate, comportament.
Ce timpuri trăim, se vede și se simte de fiecare dintre noi!…
Nu știu dacă aceste gînduri ar trebui să le încredințez tiparului. Dar am simțit nevoia să le adresez cuiva care, sînt convins, le va percepe cu întreaga lor încărcătură sentimentală și emoțională venite din aplecarea pentru fapta care trebuie respectată și preluată cu folos. Aristide Buhoiu a fost un om – cu măsura lui, cu munca lui, cu greșelile lui. Ca fiecare dintre noi. Cînd ceva nu ne iese dăm vina pe soartă. în ceea ce mă privește, mă rog pentru liniștea sufletului lui, acolo sus, o parte din munca lui mi-a făcut bine și m-a completat. Mă alătur, deci, și eu celor care spun „Dumnezeu să-l odihnească în pace!”. Cu o notă de final: cîntecul „Tot ce-i românesc nu piere” a fost cerut de cîteva ori la radio de niște pensionari dintr-un azil, iar pe urmă s-a așezat uitarea. Astfel sîntem „groparii” propriilor noastre valori! (Corneliu CRISTEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!