Dimensiunea liturgică a omului

Un eveniment unic pentru România și Europa de Est l-a reprezentat organizarea, la București, a lucrărilor Congresului European de Istorie a Religiilor, la care au participat peste 200 de specialiști în istoria religiilor veniți din întreaga lume. Această manifestare fără precedent în istoria culturală a Bucureștiului, a României și a Europei de Est s-a constituit într-un gest de necesară recunoaștere a contribuției pe care țara noastră a avut-o în istoria religiilor, disciplină științifică întemeiată în România și dusă la vîrful performanței, în întreaga lume, de Mircea Eliade. Pentru că în țara lui Eliade istoria religiilor nu este încă o disciplină academică, președintele Băsescu a propus înființarea unei catedre universitare și a unui institut de cercetări în acest domeniu. Acest eveniment a reflectat, în viziunea unor vorbitori, și efortul de cunoaștere a propriei dimensiuni religioase de către o țară în care majoritatea locuitorilor săi se declară ortodocși. Iar președintele Băsescu a ținut să amintească de continua escaladare a conflictelor interreligioase, care amenință să afecteze siguranța fiecărui cetățean și că „Din acest motiv, mi se pare că dialogul interconfesional este unul esențial, pentru ca în procesul de globalizare religia să nu se constituie din nou, ca altă dată în istorie, motiv de dezacord între națiuni, motiv pentru ca milioane de oameni să fie ori oprimați, ori să-și piardă viața în războaie inutile. Am convingerea că perseverînd în a ne afirma, fiecare în colțul lui de lume, drepturile, nu facem nimic altceva decît să întîrziem dialogul interconfesional atît de necesar. Va trebui ca dumneavoastră, specialiștii, să dați consultanță oamenilor politici pentru a înțelege și a realiza faptul că libertatea fiecăruia se oprește acolo unde este afectată credința și să veniți cu argumentele trecutului pentru a preveni erorile viitorului”.
Printre temele dezbătute, una de mare interes a fost și cea legată de importanța lui Mircea Eliade și a discipolului său, Ioan Petru Culianu, la edificarea istoriei religiilor ca disciplină științifică și la dialogul religiilor și interconfesional, dar și de eliminare a controverselor cu privire la unele tendințe legionare și antisemite prezente, după afirmațiile unora, în atitudinea și opera lui Mircea Eliade. Poate că doar cîteva idei ale marelui savant să fi fost tangențiale cu mișcarea legionară, mai ales că s-a tot bătut monedă pe un extras dintr-un articol al acestuia intitulat „De ce cred în biruința mișcării legionare”, publicat în ziarul „Buna Vestire” din 17 decembrie 1937: „Poate neamul românesc să-și sfârșească viața supt de mizerie și de sifilis, cotropit de evrei și sfârtecat de străini… Revoluția Legionară are drept țintă supremă: mântuirea neamului, cum a spus Căpitanul… Cred în libertate, în personalitate și în dragoste. De aceea, cred în biruința mișcării legionare…”. în jurul acestui text s-a creat legenda „Eliade – ideolog al Mișcării”, permițînd unora ca Dubuisson, Volovici sau Lavi să-și întemeieze criticile pe trecutul politic al lui Eliade într-un fel care le-a permis să dovedească doar ce le-a convenit lor. S-au dat interpretări răuvoitoare textelor lui Eliade și altor interpretări absolut false noțiunilor de «sacru», «reîntoarcere eternă» etc. Unul din cei mai buni cunoscători ai lui Mircea Eliade în prezent, Bryan Rennie, după o analiză profundă și îndelungată a operei lui Eliade și a criticilor lui Dubuisson și altora, concluzionează: „întâlnirea lui Eliade în ideologiile totalitare din anii ’30 i-a influențat poziția teoretică din cărțile sale ulterioare, ce se constituie într-o reacție împotriva acestor tendințe… lucrările lui de mai târziu constituie o respingere a exclusivismului și a superiorității etnice a Gărzii de fier”. Supărat de învinuirile aduse, ca și de lectura din „Jurnalul” lui Mihail Sebastian, unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi, Mircea Eliade afirma într-o scrisoare adresată bunului său prieten Ghershom Scholem, eminent profesor, șeful Catedrei de gîndire iudaică de la Universitatea Ebraică din Ierusalim: „Nu-mi amintesc să fi scris o singură pagină de doctrină sau propagandă legionare. Dar Sebastian citează rânduri dintr-un text apărut în cotidianul Gărzii de Fier, «Buna Vestire» și intitulat «De ce cred în biruința mișcării legionare». Nu am colaborat niciodată la acest ziar. Totuși, acest text există, pentru că Sebastian îl citează. Probabil era răspunsul oral la o anchetă, răspunsul EDITAT de un redactor. Mi-e imposibil să precizez mai mult. în epocă, însă, colaboram la multe săptămânale importante, în care aș fi putut expune în voie asemenea idei. De ce n-am făcut-o? Cu toate acestea, de multă vreme a fost acreditată legenda că eram unul dintre «doctrinarii» Gărzii de Fier. Dacă această poveste n-ar fi atât de neplăcută, aș putea sublinia extravaganța cazului meu: unicul idoctrinar căruia nu i se cunoaște nici o carte, nici o broșură, nici un articol, nici un discurs care să se refere la partidul politic al cărui preopinent face referiri și la această faptă care a contribuit la constituirea acelei legende, printre care prietenii comuni ai acestuia și ai lui Sebastian, ziarul «Cuvântul», care devenise un organ prolegionar, ca și admirația față de Nae Ionescu, care a devenit ideologul Gărzii de Fier. Deși atacat de unii evrei, printre care și istoricul evreu Locwenstein – Lavi, profesorul Eliade s-a aplecat cu o dăruire exemplară asupra fenomenului religios evreiesc și a scris sute de pagini despre Dumnezeul evreilor, care este și cel al creștinilor, despre civilizația antică iudaică, despre miturile și folclorul antic evreiesc”. în opinia lui Eliade, „Evreii au fost primii care au descoperit semnificația istoriei ca epifanie a lui Dumnezeu, și această concepție, așa cum trebuie să ne așteptăm, a fost reluată și amplificată de creștinism. Pentru creștinism, timpul este real pentru că are un sens: M+NTUIREA. Doar creștinismul cosmic reușește să neglijeze elementele istorice ale creștinismului, insistând, dimpotrivă, asupra dimensiunii liturgice a existenței omului în lume”. în anumite momente de criză, această teorie ajunge să îi pună în discuție propria opțiune confesională. Astfel, Eliade scria în „Jurnalul portughez”, în septembrie 1942: „Tragedia vieții mele se poate reduce la următoarea formulă: sunt un păgân, un perfect păgân clasic care vrea să se creștineze”.
Deși umbrele unei amare neînțelegeri istorice în cazul lui Eliade nu se vor risipi prea curând, cert este că Mircea Eliade rămâne unul dintre cei mai mari umaniști au lumii, care a realizat o sinteză uimitoare între culturile occidentale și cele orientale, între spiritualitatea tradițională a Europei și descoperirile științei moderne. Așa cum reliefa și cărturarul Andrei Oișteanu, unul dintre organizatorii Congresului European de Istorie a Religiilor, „Opera științifică a lui Mircea Eliade a fost relativ puțin infestată de microbul ideologiei de extremă dreapta (câteodată punctual, câteodată implicit, cel mai adesea deloc).
Nuanțat sau tranșant, consider că o părere ar trebui formulată. în general, nu cred că se pot decela perspective ultranaționaliste sau fascizante în opera științifică a lui Eliade și nici ontologii antisemite în cărțile sale de istorie a religiilor. Trebuie să constatăm și faptul că, în general, cu cîteva excepții, el a avut puterea să nu facă compromisuri politice în partea cea mai importantă a operei sale, cea de istorie a religiilor”.
Mircea Eliade ar fi avut dreptul la Premiul Nobel, care i-a fost interzis datorită campaniei bine orchestrate împotriva lui și, de aceea, ar fi fost normal ca pentru reabilitarea în întregime a personalității sale uriașe teologii și academicienii lumii să propună decernarea post-mortem a Premiului Nobel pentru întreaga contribuție adusă la dezvoltarea culturii și civilizației universale. (Romulus Dan BUSNEA) e la Universitatea Ebraică din Ierusalim: „Nu-mi amintesc să fi scris o singură pagină de doc

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!